Capitularea lui Basescu? (de Cristian Parvulescu)

Tacticieni, dar nu strategi, sefii grupurilor politice cauta, dupa scurtul moment de deruta electorala, sa isi apere, ba chiar sa isi consolideze pozitiile. Fara controlul acestora clientelele, artificial construite si dominate cu ajutorul mecanismelor de santaj (securitate, fisc, justitie), si-ar declara independenta. Si atunci nimic nu ar mai fi previzibil.

Iar dintr-o perspectiva tactica, Traian Basescu apare ca cel mai important element de imprevizibilitate. Ideea a fost de atitea ori reluata incit a devenit un loc comun, un fel de axioma politica de la care trebuie sa inceapa orice comentariu politic.

Obsesiva concentrare asupra persoanelor si neglijarea institutiilor, permanenta centrare pe eveniment si expulzarea proceselor au generat o inflatie de comentarii impresioniste. Impresia a devenit Criteriul prin excelenta al adevarului jurnalistic, iar figura de stil – forma de exprimare a acestuia. Opinia, intotdeauna aproximativa si niciodata demonstrabila, a luat locul argumentului.

Vocabularul militar si asurzitorul zanganit (televizat la ore de maxima audienta) al armelor au creat cadrul. Razboiul politic (lupta dintre palate, confruntarea dintre majoritate si opozitie, conspiratia serviciilor secrete sau a minoritatilor) a fost ilustrat cu sirguinta. Iar in razboi exista doar invingatori si invinsi.

Si cum ostilitatile continua, fortele par dezechilibrate, iar concentrarile de trupe sint evidente, este asteptata o capitulare: a lui Basescu.

Politicienii si presa contribuie la validarea unui scenariu simplist. Avalansa informatiilor creeaza imaginea Realitatii, dar exclude explicarea acesteia. Fara o explicatie cit de cit cuprinzatoare si validata convingator, eroarea este mai mut decit posibila. Si nu este doar eroare de calcul, ci una care, vrind-nevrind, ne afecteaza pe toti.

Simplificarea poate fi o operatiune mentala intermediara, o metoda, un instrument, dar nu un obiectiv ori o strategie. Fara un stimul, politicienii sint tentati de simplificare, dar aproape intotdeauna aceasta complica lucrurile. Ce simpla parea, din Romania, in 2003, si politicienilor si presei (dar nu opiniei publice), interventia anglo-americana din Irak.

Nici astazi nu exista o explicatie coerenta a ceea ce se intimpla, dar nimeni nu simte nevoia sa isi reexamineze critic abordarea initiala. Iar acea evaluare eronata are astazi consecinte, directe sau indirecte, asupra tuturor. Si „razboiul” politic romanesc este o simplificare. Pe cimpul de lupta ambitiile politicienilor au ocazia de a se manifesta.

Tactica simplificarii, folosita si de propaganda totalitara, nu rezolva insa problemele, ci le ascunde si mai bine.

Cind multi, de la Presedinte, pina la Primul-ministru, continuind cu liderii politici sau jurnalistii, se lasa vrajiti de logica antagonista a „razboiului total”, evaluarea cauzelor, mijloacele de solutionare a conflictelor, mecanismele de negociere sint afectate, daca nu paralizate. Recenta greva a profesorilor o dovedeste o data in plus.

Inadaptate pentru comunicare, temindu-se de o viata politica deschisa, jucind doar in fata camerelor de luat vederi, partidele prefera sa creada ca Romania lor este Romania reala, cistigata in urma unui joc cu numar limitat de participanti si reguli restrictive.

Nici partidele, prizoniere voluntare ale vietii parlamentare, nici guvernele, prea apropiate mediilor de afaceri si serviciilor secrete, nu vor sa schimbe ceva. Previzibilitatea proceselor, obsedanta, le apare ca singurul bun politic acceptabil. Contractul partitocratic, incheiat implicit cu multi ani in urma, asigura doar celor ce iau parte la joc distributia beneficiilor.

Si pentru ca in aceasta ecuatie rolul presedintelui era garantul relativ al procesului, iar lucrurile nu par astazi a sta astfel, anihilarea sa politica si institutionala a devenit un obiectiv de etapa. Invers, dinspre presedinte, limitarea ariei de manifestare a grupurilor de interese transpartinice este prioritara. Iar cele doua pozitii par ireconciliabile.

Conflictul politic este un semn de sanatate a sistemului, cu conditia, minima, dar esentiala, sa poata asigura remedierea problemelor. Perspectiva unilaterala a conflictului a redus pina la desfigurare formula de rezolvare a crizelor. Simplificarea de tip conflictualist a dus la evaluarea eronata a starii de fapt. De unde si proiectia razboinica a capitularii ca scop.