Cartea săptămânii: Lords of Finance, de Liaquat Ahamed
Ne place să credem că marile crize economice vin din forțe impersonale: piețe, cicluri, bule. Liaquat Ahamed – fost șef al diviziei de investiții a Băncii Mondiale- propune o ipoteză mai incomodă. Marea Criză a avut nume și prenume, de fapt patru: ale oamenilor care conduceau câteva din băncile centrale ale lumii.
Distribuția pare scoasă dintr-un roman. Englezul Montagu Norman, de la Banca Angliei, era enigmatic și ipohondru și visa să redea Londrei statutul de centru financiar al lumii. Americanul Benjamin Strong, de la Fed-ul din New York, era pragmatic, bolnav de tuberculoză și singurul capabil să țină laolaltă cooperarea internațională. Germanul Hjalmar Schacht, de la Reichsbank, arogant, dar strălucit, stabilizase marca după hiperinflația din 1923 și lupta cu povara reparațiilor de război. Francezul Émile Moreau, de la Banque de France, nu avea încredere în nimeni, mai ales în britanici, și punea siguranța Franței mai presus de orice. Cei patru își scriau, se vizitau și se credeau, nu fără motiv, stăpânii finanțelor lumii.

Drama cărții ține însă de idei mai mult decât de personaje. Toți patru erau prizonierii aceleiași credințe: etalonul aur, pe care nu îl vedeau doar ca pe o simplă politică, ci ca pe o virtute morală. După Primul Război Mondial, revenirea la aur trebuia să aducă ordine. A adus în schimb deflație și șomaj. Marea Britanie s-a întors la aur în 1925, la paritatea dinainte de război, din orgoliu și pentru credibilitate, iar asta i-a scumpit exporturile și a apăsat pe salarii. Aurul s-a strâns în Statele Unite și în Franța, așa că țările care îl pierdeau au fost silite să-și strângă cureaua, iar cele care îl acumulau nu au cheltuit suficient cât să compenseze. Peste toate stătea o rețea fragilă de datorii. Germania plătea reparații Franței și Marii Britanii, acestea își plăteau datoriile de război către America, iar întregul circuit funcționa doar cât timp băncile americane continuau să împrumute Germania.
Strong, poate singurul care ar fi putut coordona un răspuns, moare în 1928. Restul e istorie: euforia bursieră, crahul din 1929, panicile bancare și monetare din 1931, depresiunea. Când a venit criza, dogma a legat mâinile autorităților. Ca să apere aurul și de frică să nu provoace inflație, băncile centrale au ridicat dobânzile și au restrâns creditul exact când economiile aveau nevoie de opusul.
Ahamed nu e istoric de profesie, ci un om din piețe. A lucrat la Banca Mondială, iar experiența asta se simte. Explică mecanismele monetare cu o claritate rară și nu pierde ritmul narativ nicio clipă. Nu e de mirare că a luat în 2010 Premiul Pulitzer. A contat și momentul: cartea a apărut la începutul lui 2009, în plină criză financiară globală, când comparațiile cu 1929 erau pe prima pagină a tuturor ziarelor.
De ce merită citită acum? Pentru că lecția ei nu expiră. Deciziile bancherilor centrali au un impact enorm, bancherii pot greși, iar greșelile lor au un cost uman teribil. Într-o lume în care dezbatem zilnic independența băncilor centrale, dobânzile și inflația, e util să vezi ce se întâmplă când oameni inteligenți, bine intenționați și perfect convinși de dogma lor greșesc toți în același timp. Iar finalul poveștii conține și ironia ei: țările au început să-și revină abia după ce au renunțat la aurul în care crezuseră atât.