Catre o economie cu greutate (I)

Am numit prezentarea „De la leul greu la o economie cu greutate”, intelegand prin aceasta o economie care s-ar fortifica in mod constant, care conteaza in Europa. Trebuie sa gandim evolutia economiei romanesti contextualizand-o in spatiu. Romania desfasoara mai bine de doua treimi din comertul ei cu UE si este legata tot mai organic financiar de Uniune.

Care ar fi particularitati ale mediului economic in UE? Observ varietatea de conditii si performanta economica, uneori surprinzatoare, inauntrul UE. Uniunea presupune si se bizuie pe piete unice, dar unele dintre aceste piete functioneaza uimitor de restrictionat. Si avem numeroase exemple in acest sens, unele chiar in domeniul financiar-bancar.

Ironia face ca tarile Europei centrale si rasaritene sa aiba piete bancare mai deschise decat tari mari din vechea Uniune, a celor 15. O alta restrictie priveste miscarea fortei de munca. Pietele muncii sunt rigide fata de ceea ce reclama o uniune economica si, mai ales, o uniune monetara. De aici apar probleme care se accentueaza inauntrul uniunii monetare.

Si piata utilitatilor publice functioneaza cu restrictii, ca sa nu mai vorbim de cea a serviciilor.

O alta particularitate este incordarea in crestere in sistemele asistentiale, in sistemele de asigurari sociale, ceea ce explica deficite bugetare in crestere. Aceasta incordare isi are originea in dinamica demografica (populatia imbatraneste in Europa) si o anume scleroza institutionala.

Totodata, este de remarcat o incapacitate in a face fata concurentei, mai ales venind din Asia, din tari precum China si India, care combina salarii mici si foarte mici cu noile tehnologii informationale si comunicationale.

Apare astfel un sentiment al declinului, care traverseaza tesuturi sociale si politice in tari mari ale Uniunii si care sta la originea initiativei pe care o numim Agenda Lisabona. In Franta, o carte mult comentata este a lui Nicolas Baverez – „La France qui tombe”. Ei i se adauga un raport elaborat in 2004 de un grup de reflectie condus de Michel Camdessus, fostul director general al FMI.

Aceste doua lucrari pot fi contrastate cu cartea lui J.J. Servan Schreiber, care a produs valva acum vreo 30 de ani in Franta si Europa: „Le defi americain – Provocarea americana”, care privea competitia globala prin prisma unor rivalitati inauntrul lumii occidentale. Si in Germania intalnim asemenea lucrari, de pilda cea semnata de economistul H.

Werner Sinn: „Ist Deutschland noch zu retten” (Poate Germania sa fie salvata inca?). Desi trebuie spus ca sunt si lucrari care sunt in dezacord cu tezele lui Sinn; de pilda, cartea lui Peter Bofinger, „Wir sind besser als Wir glauben” (Suntem mai buni decat credeam), care subliniaza excelenta industriala si a exporturilor Germaniei.

Dar problema semnalata de curentul, sa-i zicem, „declinationist” exista, fara indoiala. Marea diferenta fata de contextul examinat de Schreiber si altii cu decenii in urma, ilustrata de noua lume in globalizare, este ca avem actori economici cu greutate care vin din lumea saraca. Pana nu de mult, Japonia era exceptia care intarea regula.

Iar China nu este o tara/economie precum Malaezia sau Thailanda, de cateva zeci de milioane de suflete; avem de-a face cu mult peste 1 miliard de oameni.

Adaugand India vedem ce inseamna sute de milioane de persoane (ca sa nu spun miliarde) care la salarii foarte mici, folosind tehnologii noi, invadeaza lumea cu pantofi de tenis, confectii, dar si cu produse din ce in ce mai sofisticate – electronice si microelectronice. Aceasta este marea provocare economica la care raspunsul nu este simplu de dat.

Exista tendinte de divergenta inauntrul Uniunii, in Euroland, semnalate si de Banca Central Europeana. Functionarea Uniunii Monetare in lipsa unei politici fiscale comune obliga la convergenta. In fond, pactul de stabilitate financiara si alte criterii privind plafonul datoriei publice, diferentialul de dobanzi, inflatia au in vedere nevoia de covergenta – nominala si reala.

Cand nu exista convergenta suficienta tensiunile se amplifica si se ajunge la frictiuni, inclusiv la atitudini de genul afirmatiilor unor ministri italieni care au pus la indoiala utilitatea euro pentru sanatatea economiei lor.

In sfarsit, asistam la o situatie inedita pentru Europa: in timp ce exista o relativa stagnare in partea vestica a Uniunii, zona cu aparenta vitalitate este in Europa centrala si de rasarit, unde de cativa ani ratele de crestere economica sunt in jur de 5%, 6%, 7%, fata de o medie de 1,5%-2% in partea occidentala a Uniunii Europene.

Sa trec acum la particularitati ale contextului romanesc? In primul rand, este de subliniat nevoia de a continua dezinflatia, de a ajunge la inflatie scazuta. Avem o mare „chestiune agricola”, care dateaza din perioada interbelica – cu 12% contributia agriculturii la PIB in timp ce populatia ocupata in mediul rural este de circa 40%.

Contributia la buget este nesemnificativa, mare parte fiind agricultura de subzistenta. Acest dat structural explica, partial, de ce veniturile bugetare in Romania sunt cu 5%-6% din PIB mai mici decat in Bulgaria, cu 8%-12% din PIB mai mici decat in Polonia, Cehia, Ungaria.

Avem o economie subterana considerabila, care deci nu contribuie la bugetul public si avem inca intreprinderi de stat mari (utilitati publice si nu numai) ineficiente. Fiind limitat, bugetul public nu ofera bunuri publice esentiale societatii romanesti, in volumul necesar.

Exista risipa in bugetul public, dar trebuie amintita aici o teza foarte discutabila si anume ca, cu cat reducem cheltuielile bugetare mai mult, cu atat este mai bine intrucat facem loc sectorului privat. Nu numai teoria economica, dar si practica arata ca productia privata insasi nu se desfasoara in mod sanatos daca nu beneficiaza de bunuri publice de baza.

Ma refer, de exemplu, la infrastructura, pe care sectorul privat nu le furnizeaza singur, cel mai adesea. Si invatamantul nu poata fi lasat pe seama sectorului privat, in acest domeniu intervenind si considerente de ordin moral, care includ principiul „sanselor egale”.