Ce ne-a spus Steaua (de Traian Ungureanu)

Un meci de fotbal cere doar 90 de minute, insa, la capatul acestui ragaz scurt, ne pune in fata un rezumat brutal. Ce e greu de zarit pe duratele lungi sare in ochi dupa un meci de fotbal bine citit. Iar ce s-a vazut joia trecuta, la Middlesbrough, e infricosator.

Steaua a pierdut catastrofal, dupa ce se apropiase cuceritor de triumf. Insa in spatele acestui necaz urias nu se afla drama. Dura si inevitabila, drama isi alege victimele doar dintre eroi. Steaua n-a cazut pe cimpul de bataie, ci s-a autodistrus. N-a fost nimic dramatic sau inaltator in aceasta cadere pe care au provocat-o, de la un cap la altul, slabiciunea, iluziile si neseriozitatea.

Steaua ne-a reprezentat, cumva, precis si negativ. E foarte nimerit sa lasam fotbalul la o parte si sa vorbim despre lucrurile pe care le trecem, de obicei, sub tacere.

Singurul lucru care s-a intimplat cu adevarat in meciul de fotbal Steaua-Middlesbrough a fost reluarea acelui act de nepasare proasta pe care romanii il joaca mereu in momentele care cer forta si convingere. Problema numarul unu a macelului de pe Riverside Stadium a fost nestiinta in relatia cu propriul caracter.

La ce sintem buni? Raspunsul traditional trimite, imediat, la reputatul talent romanesc, la usurinta din oratoria demagogului si la supletea din glezna fotbalistului. Dar la ce bun sintem buni? Aici nu exista raspuns si tot de aici a pornit catastrofa din UEFA. Steaua a inmarmurit in fata succesului. Dupa bunul obicei al caracterului romanesc, premisele nu au fost o problema.

Steaua a jucat spumos si istet primele 25 de minute, cu care a continuat de fapt partida de la Bucuresti, in loc sa incheie meciul de la Middlesbrough. Insa avantajul impus de calitatile naturale ale talentului a adus Steaua in fata unei probe simple de caracter.

A fost clipa in care, solidara cu o obisnuinta pe care a aspirat-o fara probleme din educatia de acasa, Steaua s-a retras, s-a lasat in bratele plictisului si buimacelii. Ce urmeaza dupa primele miscari de glezna si dupa promisiunile memorabile care deschid orice guvernare romaneasca? Nimeni nu stie.

E inutil sa mai programam republici, triumfuri, cupe si reforme sociale, cita vreme stim sa lucram la ele doar primavara, pe vreme frumoasa si cu lautari prietenosi in preajma. Vom cuceri mereu simpatie si avantaje, spre a le abandona, cu nepasare, la prima ploaie. Administrarea succesului e o operatie infinit mai grea decit ademenirea lui, prin talent.

A face din succes o cariera nu e dat oricui. De regula, triumful se apropie de cei mai putin daruiti, pentru ca prefera datele fixe si reazemul solid ale lui McClaren, ale posacelor societati nelatine si ale luptatorului ponosit. Succesul prefera un univers fix. Noi preferam un univers fara ziduri, in care e loc pentru orice manevra sau cotitura.

Esecul monumental de la Middlesbrough nu e o noutate, ci o continuitate. El rasplateste cu un diagnostic exact si complet iluzia dupa care mersul inainte al societatii romanesti e o chestiune usoara pe care fotbalistii o rezolva prin fenta, politicienii prin parada, iar mahalagiii facind naveta la Muntele Athos. Am primit o lectie formidabila, intr-o limba de circulatie internationala.

Middlesbrough e o echipa de primitivi, dar epoca de piatra s-a bazat pe unelte dure si n-a osindit omul la atita truda ca sa faca din el un epigramist smecher. Asta in Anglia.

La noi, Steaua, fotbalul, jocurile de echipa de orice fel, si o data cu ele ansamblul moravurilor romanesti, sint obisnuite si fericite cu succesele initiale, nu cu rezultatele finale, cu satisfactia personala, nu cu reusita sociala.

Ceea ce e foarte bine si melodios, pina in clipa in care facem, uluiti, descoperirea ca lumea nu se termina la granitele statului nostru, ca viata ia forma vointei si a credintei, ca exista directie. Steaua ne-a spus tot ce era de spus. Ar fi o mare greseala sa discutam, mai departe, de fotbal.