Ce se intimpla cind flower-power face politica?

Se intimpla sa rezulte fraze de genul:

Daca visul european este sfirsitul istoriei, el sugereaza totusi inceputul alteia. Ce devine important in noua viziune europeana a viitorului este transformarea personala, si nu acumularea materiala individuala. Noul vis nu se concentreaza pe acumularea bogatiei, ci pe inaltarea spiritului uman.

El scoate omenirea din inchisoarea materialista, in care a fost prizoniera din primele zile ale Iluminismului din secolul XVIII-lea, la lumina unui nou viitor motivat de idealism” (pg. 16)

Asa de aiuristic suna toata cartea, cind nu este o insiruire plicticoasa de statistici aduse din condei ca sa demonstreze titlul. Iar titlul, asta trebuie sa o recunosc, e foarte reusit, te atrage. Dincolo de coperta, se afla insa cea mai sofisticata colectie de baliverne pe care am citit-o in ultima vreme.

Nu stiu cum este Rifkin ca om, dar citind cartea asta mi-l inchipui: un hippiot intirziat, intr-un decor feng-shui, cu ceva fum plutind prin incapere, zimbind usor timp si strigind: “peace, brother!”. Nu considerati fraza de mai sus un atac la persoana, ci o descriere a unei stari de spirit, un cliseu. Si am tot dreptul, pentru ca omul scrie numai in clisee.

Dupa cum zice chiar el in introducere, Rifkin este copilul acelei generatii din `68 care voia sa fie pace in lume, tot omul sa fie fericit si sa fie bine. Un copil intirziat, care nu s-a prins ca ai lui au ajuns la putere (Clinton, Blair) si continua sa scrie retete universale de fericire.

Iar Rifkin zice, fratilor, peace!, am gasit: e Europa. Acolo lumea nu cauta implinirea materiala, ci doar pe cea spirituala, acolo ai concedii lungi si job scurt.

Dar, uite, ca am inceput cu criticile si nu v-am spus despre ce este cartea!

Deci, in primul capitol aflam ca visul american isi traieste “o luna agonie”. Nici nu este de mirare. Daca descrii visul american ca fiind lovit de toate relele pamintului (lacomie, egoism, obezitate etc), e apoi usor sa zici ca e pe duca.

Americanii la rindul lor sint prea religiosi, prea atasati de patriotismul lor national, prea materialisti, prea egoisti, prea se cred poporul ales. Multi dintre ei au renuntat la visul american, si joaca la jocuri de noroc sau se ingramadesc sa participe la reality-show-uri.

In plus, scade participarea voluntara la proiecte civice. Atit de mult se invirte autorul in jurul cozii, incit la un moment nu ii mai este nici lui clar daca problema e visul american in sine sau faptul ca americanii renunta la el.

Deci, America este cum spuneam mai sus. In schimb, europenii sint un fel de ingerasi. Nu ni se spune citi dintre ei joaca la loterie sau vor sa participe la reality-show-uri, cifrele de acest gen sint relevante doar pentru America.

Cu statistica-n gard

Desi cifrele privitoare la voluntarism or fi scazut in America, activitatea de voluntariat tot ramine net mai crescuta acolo fata de Europa, dar precizarea asta nu mai apare in carte. De fapt, tendintele nu s-au schimbat: in Europa – mai mult stat, mai putin voluntariat, in America – mai putin stat, mai mult voluntariat.

Americanii isi ajuta saracii ei insisi, europenii isi pun statul sa-i ajute. Si cu toate astea, pare-se ca europenii au mai mult suflet. Asta doar ca sa vorbesc si eu in clisee.

As putea sa scriu mult si bine despre modul in care foloseste Rifkin statisticile. In primul rind, este plicticos pina la adormire. De parca ar simti ca spune niste gogomanii si doar recursul la cifre il poate salva. Dar nu il salveaza.

Si fara sa fii specialist (nu poti sa fii specialist in toate domeniile in care aduce el cifre), iti dai seama ca sint scoase din context si prezentate unilateral.

De pilda, Rifkin zice ca productivitatea a crescut mai mult in Europa intre 1950 si 1973. Apoi, ca intre 1990 si 1995, douasprezece tari europene au avut cresteri de productivitate mai mari decit cele din SUA. Si, desi ulterior, cresterile de productivitate americane au fost mai mari, totusi, sapte tari europene au crescut cu mai mult. (pg. 45 – 46).

Nu ati inteles? V-am spus ca e greu de urmarit. E un fel de logica in cascada: daca Europa nu mai creste ca intreg, nu-i nimic, luam 12 tari. Apoi, luam doar sapte, ca sa iasa ca e mai bine.

Bun, si daca din 1950 productivitatea tot creste mai bine in Europa, este productivitatea muncii mai mare in Europa acum? Nu, este mai mica, dupa cum spune chiar autorul mai incolo, aparent fara legatura cu demonstratia de mai sus.

Cind cifrele chiar se incapatineaza sa nu asculte de ideea care trebuie sa ne intre in cap, atunci cifrele nu sint bune. PIB-urile nu sustin teoria? Oricum, PIB-ul este un indicator discutabil, zice Rifkin. Si lupta si da-i, si da-i si lupta cu PIB-ul.

Daca nu ai sti nimic despre America si ai citi doar cartea asta, ti-ai inchipui ca acolo e cel mai rau loc de pe pamint. America descrisa de Rifkin seamana cu Anglia din filmul “Copii tatalui”, ce tocmai ruleaza la noi – un viitor distopic situat prin 2027, dupa ce lumea s-a prabusit si doar un fel de dictatura fascista mai supravietuieste la Londra.

Fraze de genul: “Orice vizitaror (in America – n.m) simte foarte repede tensiunea rasiala care pluteste in aer” (pg. 43) te lasa masca.

Iar Europa este pur si simplu mai buna in toate. Atit de buna, incit demersul autorului de lauda a batrinului continent se compromite singur. Poti sa spui de pilda ca Europa are un sistem medical mai echitabil. Eu, de pilda, cred ca e mai bine sa fii sarac si/sau bolnav in Europa. Asa cum e mai bine sa fii bogat si sanatos in America.

Nu ma intelegeti gresit, normal ca nu e bine sa fii sarac si bolnav, dar daca tot esti, ti-e mai bine in Europa. Desi si aici am un amendament: am vazut un spital pentru saraci in America, care oferea servicii medicale (cu medici si asistente voluntare, cu fonduri obtinute din donatii) pentru cei fara asigurari medicale.

Arata mai bine decit un spital de stat din Romania, asa ca ar fi bine sa vorbim si de mai multe Europe in functie de subiect.

Paradisul (usor halucinogen) din Europa

Deci, America sucks, brother!. In schimb, Europa este un fel de inceput de paradis. In primul rind, calitatea vietii in Europa este mai inalta. Bine, nu in toate aspectele, dar atunci cind nu este – de pilda, europenii traiesc mai degraba inghesuiti in apartamente decit pe case pe pamint – nici nu mai conteaza, pentru ca europenii au un anumit stil. Cam asta e logica autorului.

Nu ma luati de eurosceptic, pentru ca nu sint. Dimpotriva, cred ca UE este un lucru bun pentru continent. Iar pentru Romania este sansa dezvoltarii, fiind singurul proiect politic care a reusit sa dea impulsul necesar iesirii unor societati din subdezvoltare (Spania, Portugalia, Grecia).

Deci, sint euroentuziast si mai degraba federalist decit interguvernamentalist in dezbaterea despre cum ar trebui sa arate UE. Dar de la a recunoaste meritele Uniunii la a o proclama o mutatie in conditia umana este distanta intre analiza politica si pshihoza politica.

Sa ridem cu Rifkin

Sint cazuri de-a dreptul comice. Sub impresia adoptarii saptaminii de lucru de 35 de zile in Franta, Rifkin exulta: o masura care nu doar ca lasa lucratorilor mai mult timp, dar a si impulsionat economia, a creat mai multe locuri de munca si patronii insisi sint foarte fericiti cu ideea.

Pare ca nimic din dezbaterile intense despre criza statului asistential european, despre timidele reforme incercate de atunci de guvernul francez nu l-a afectat. Pare ca o cabala ascunsa impiedica restul umanitatii, si mai ales pe americani, sa munceasca mai putin pentru a produce mai mult.

Alt exemplu comic: europenii au mai multe telefoane mobile decit americanii pentru ca au un alt spirit al comunitatii, spune Rifkin. Europenii vor sa fie in permanenta legatura cu semenii lor. Italienii, de pilda, nu se jeneaza sa vorbeasca tare in spatii publice, ceea ce la New York ar fi considerata o impolitete.

Dupa mine, vorbirea tare in public ar trebui sa fie considerata o nesimtire peste tot, pesemne ca fac parte din specia ursuzilor individualisti pe cale de disparitie.

Cele mai plicticoase capitole sint cele despre istorie. Fara sa te anunte, autorul face excursii prelungite si iti explica cum s-a nascut burghezia, cum a aparut ideea de proprietate privata (destul de neomarxist) si alte rezumate care nu aduc nimic nou pentru o cultura istorica medie.

Anunta teme interesante in titluri, de gen “Conflictul dintre proprietatea privata si democratie” pe care nu le explica in nici un fel in continut. Sau inghesuie in citeva pagini tematici despre care s-au scris biblioteci (“Aparitia statului natiune”).

Dupa acest curs scurt de istorie a aproape orice, autorul revine la Europa de azi. Capitolul “Statele Unite” ale Europei ar fi putut foarte bine sa se numeasca “Istoria UE pentru idioti”. Nu stiu, poate ca publicul american, caruia i se adreseaza in primul rind cartea, nu stie mare lucru despre UE.

Dar, ma gindesc ca un asemenea om nici nu cumpara o carte despre Visul European. Iar penibilul se transforma in patetic in pasajul final.

Ma voi juca putin cu nervii cititorilor. Ghiciti la ce document se refera acest pasaj (am inlocuit numele documentului cu ZZZZZZ):

“Limbajul din ZZZZZZ este unul universalist, concentrindu-se in mod evident nu asupra unui popor, a unui teritoriu sau a unei natiuni, ci asupra rasei umane si a planetei pe care locuim.

Daca ar fi sa facem un rezumat al esentei documentului, acesta este un angajament de a respecta diversitatea umana, de a promova inclusivitatea, de a lupta pentru drepturile omului si ale naturii, de a incuraja calitatea vietii, de a urmari dezvoltarea durabila, de a elibera spiritul uman, de a construi o pace eterna si o constiinta planetara.

Impreuna, aceste valori si teluri, care apar in multe forme diferite in cadrul ZZZZZZZ, reprezinta urzeala visului european aflat inca la inceputurile sale”. – pg. 179

Care vis s-a potolit de tot, pentru ca Rifkin vorbeste asa despre… Constitutia Europeana (cartea este scrisa inainte de respingerea prin referendumuri in Franta si Olanda).

Limbajul asta mi-a amintit de cintecul pentru Europa finantat de Ministerul nostru al Integrarii, despre care am scris, cu versuri la genul: „Daca ploua sau e soare/ Sint cu tine orice-ar fi/ Peste tot noi vom invingeee/ Oamenii se vor uni/ Am incredere in tine/ Aliatul tau voi fi/ O lume noua se deschideeee/ Soarele ne va zimbi“.

Din nou, putem cadea de acord ca acel Tratat Constitutional ar fi facut UE mai functionala, ca o pregatea mai bine sa-si indeplineasca rolurile. Dar sa vorbesti in asemenea termeni despre un document sec si care in Europa nu a multumit pe nimeni pe deplin este induiosator de stupid.

Restul cartii e o lunga exclamatie. UE, zice Rifkin, este un nou gen de organism politic, un salt evolutiv fata de istoria politica de pina la ea. Cam cum este omul fata de maimuta (comparatia imi apartine). Un nou inceput in istoria planetara, pentru ca aflam mai incolo ca modelul se va raspindi. Chiar asa se numeste capitolul: “Universalizarea visului european”.

In concluzie, o carte proasta din toate punctele de vedere. Prea plina de clisee pentru a fi luata in serios. Prea plina de cifre si limbaj de lemn pentru a fi citita cu placere. Prea tezista pentru a putea declansa macar un inceput de dezbatere.

RECOMANDARI

1. In primul rind, trebuie sa cititi cartea de care am vorbit saptamina trecuta: “Lumea libera – America, Europa si viitorul surprinzator al Occidentului„, Ed. Incitatus, 2006, a lui Timothy Garton Ash. Intre cele doua este o diferenta ca intre Gigi Becali si Mahatma Gandi.

Cliseizarea dezbaterii, pe care o deplinge Ash, este singura metoda stiuta de Rifkin.

2.Daca va pica in mina, cititi cartea “Menace in Europe: Why the Continent’s Crisis Is America’s, Too”, scrisa de Claire Berlinski. Este tot pentru publicul american, tot despre Europa.

Doar ca Europa de acolo este cam intoleranta, rasista si cu mari probleme sociale. Berlinski vede doar partea neagra a Europei, Rifkin vede doar partea buna. Fiecare vede doar ce vrea. Poate doar impreuna pot fi intelese.

In fine, pentru ca vorbim de tematica asemanatoare, va (re)recomand cele de saptamina trecuta:

3. Un articol al lui Ivan Krastev despre anti-americanism – `The Anti-American Century?` (Journal of Democracy, April 2004)

4. Celebrul eseu “Power and Weakness”, publicat de Robert Kagan in 2002 in Policy Review, despre diferentele intre America si Europa. A lansat celebra fraza “americanii vin de pe Marte, europenii de pe Venus”. Ash se refera de mai multe ori critic la acest eseu.

Rifkin il citeaza si el de zor, crezind ca neoconservatarul Kagan s-a dat de gol. Oamenii astia se merita unul pe altul.

5. Tot Kagan a publicat foarte recent un alt articol la fel de provocator intelectual: “Cowboy Nation – Against the myth of american innocence”, The New Republic, October 2006.

6. Si mai celebrul eseu “The End of History?” al lui Francis Fukuyama, publicat in The National Interest in 1989 si dezvoltat apoi intr-o carte. E mai mult citat decit citit la noi.

Mergeti si la post-fata editiei din 2006 a cartii, post-fata publicata pe net de openDemocracy, unde Fukuyama raspunde criticilor sai.