Cinci lectii italiene despre anticoruptie (de Cristian Ghinea)

Cind ne gindim la operatiunea mani pulite (cu miinile curate), nu trebuie sa ne vina in minte imaginile stereotipe cu impuscaturi si mafioti, nasi cu ghiuluri si retele ascunse de putere.

De fapt, mani pulite a vizat coruptia politica: finantarea partidelor, mita mascata, fonduri speciale pentru cumpararea politicienilor, dubla contabilitate, chestiuni de acest fel au reusit sa darime un sistem politic.

Cifrele sint ametitoare: 12.000 de persoane anchetate, cinci prim-ministri acuzati, trei condamnati. Partidul Democrat-Crestin, Partidul Republican si Partidul Liberal s-au prabusit, altele au fost fortate sa se reorganizeze.

Si totusi, mani pulite nu a semanat deloc nici cu serialul Caracatita, nici cu Fratia Inelului. In lumea reala, binele si raul nu sint atit de clar diferentiate, coruptii nu se cer singuri la puscarie si totul se incurca in chichite avocatesti, renuntari si contraofensive.

Iar in tari ca Romania si Italia, coruptii detin multa putere si pot deturna orice.

Nu vreau sa compar ce se intimpla acum in Romania cu ce a fost in Italia. Practic, nu am facut decit primul pas si nici macar nu e clar ca vom gasi resursele sa-i facem pe urmatorii. Dar, cum spune proverbul chinezesc, un drum de o mie de mile incepe cu primul pas, asa ca e bine sa stim cam ce ne asteapta. Deci, citeva lectii din Italia.

Prima lectie: atunci cind magistratii se apuca sa aplice legea pentru ei, politicienii isi folosesc puterea pentru a scoate dintii legilor si a-si prelungi imunitatea de facto. Dupa ce si-au revenit din socul initial, parlamentarii au incercat sa schimbe legile dupa care operau magistratii.

Si nu au dus lipsa de imaginatie: cind procurorii se apropiau de conturi, au schimbat un acord cu Elvetia blocind accesul la informatii; au retras garzile de corp ale magistratilor; au decriminalizat dubla contabilitate si, in cele din urma, si-au acordat chiar imunitate pe timpul mandatului (lege respinsa ulterior de Curtea

Constitutionala). Opozitia politicienilor a fost in mare parte incununata de succes. Guvernele si parlamentarii italieni au reusit sa complice si sa lungeasca procedurile judiciare, astfel incit sa intervina prescriptiile, si au schimbat pedepsele din condamnari la inchisoare in condamnari cu suspendare.

S-a ajuns astfel ca, din punct de vedere strict juridic, mani pulite sa fie un esec: doar 582 de persoane condamnate (pare mult, dar nu este fata de citi au fost anchetati) si doar 10 persoane chiar au mers la inchisoare. Probabil ca daca ar fi stiut asta, cei care s-au sinucis nu se grabeau sa o faca.

A doua lectie: cind coruptia e generalizata, lipsa de claritate morala deturneaza dezbaterea publica. Bettino Craxi a recunoscut ca partidul sau primise ilegal 93 milioane dolari, dar s-a justificat spunind ca toata lumea face la fel.

Paolo Berlusconi, fratele lui Silvio, a recunoscut acuzatiile ca ar fi creat la firma familiei un fond special pentru mituirea Garzii Financiare. Avocatul lui l-a aparat victimizindu-l: „Paolo a fost victima unui sistem de coruptie din care nici el nici alti oameni de afaceri nu puteau scapa”.

Pe baza acestei ambiguitati morale, fratele lui Paolo a ajuns prim-ministru in plina campanie anti-coruptie, a demisionat, a fost condamnat, a scapat de inchisoare si, ulterior, dupa ce deja lumea obosise de anticoruptie, a capatat un al doilea mandat.

Cum observa cineva: coruptia generalizata neutralizeaza vinovatia individuala.

Craxi avea dreptate si toate partidele chiar faceau la fel. Dupa declansarea anchetelor la partide, guvernul Amato a incercat sa schimbe legea finantarii inlocuind inchisoarea cu amenzi. Proiectul a fost respins de Presedinte dupa mitinguri de protest.

Ceea ce ne aduce la a treia lectie (poate singura optimista): presiunea publica functioneaza. Atunci cind popularitatea magistratilor era maxima, la inceputul operatiunii, mitingurile populare le-au venit in ajutor in momente critice. Am amintit deja despre initiativa Amato.

La fel, primul guvern Berlusconi a incercat eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru majoritatea infractiunilor din sfera coruptiei. Magistratii din mani pulite au cerut transferul, acuzind un conflict intre lege si propria constiinta.

Alte mitinguri, din nou respingerea proiectului la Presedinte (ulterior, parte din acele prevederi au fost totusi votate prin alte legi).

A patra lectie: e de ajuns un grup restrins de magistrati pusi pe fapte mari pentru a schimba peisajul, chiar daca majoritatea colegilor ramin spectatori. Acesti putini devin figuri publice, sint controversati, multi isi pun speranta in ei, multi altii ii urasc sincer.

Data fiind lectia trei, e important pentru ei sa-si pastreze increderea publicului. Chiar daca li se pare ca anticoruptia nu e o chestie de PR, de fapt imaginea lor e importanta. Iar batalia pentru imagine e grea si in general nu scapa nesifonati. La inceput au fost eroi in Italia.

Pe parcurs, populatia s-a plictisit, presa s-a intors impotriva lor (incurajata de cel mai mare patron de media, Berlusconi), au facut greseli inevitabile cind anchetezi mii de oameni.

Dupa ce a scapat de doua condamnari (o fapta prescrisa, alta decriminalizata prin schimbarea legii), Berlusconi a inceput o adevarata ofensiva impotriva magistratilor, pe care o continua si azi. In recenta campanie electorala a spus ca trebuie sa fii bolnav la cap ca sa te faci procuror.

Judecatorul Di Pietro, simbolul operatiunii, a fost atacat, pus sub acuzare el insusi (s-a dovedit ulterior ca procurorul acuzator era fratele unui om anchetat de Di Pietro). A fost declarat nevinovat, s-a retras totusi si a intrat in politica, cu succes limitat, acum este europarlamentar.

Adversarul sau public, Berlusconi, a avut cel mai lung mandat de premier de dupa razboi. Un fel de cuplu Cezar – Cato in varianta televizata.

Ajung astfel la ultima si cea mai trista lectie: justitia nu poate schimba de una singura o tara. Noii politicieni nu sint neaparat mai curati decit cei vechi, iar al doilea mandat al lui Berlusconi e poate cel mai vizibil esec al campaniei mani pulite.

Ce vreau cu aceste concluzii? In nici un caz sa descurajez investigatorii care abia au inceput sa lupte serios cu coruptia in Romania. Din contra, trebuie sa stie la ce sa se astepte pentru a rezista.

Pina la urma, a fost mani pulite un esec? Nu cred. Cu toate neajunsurile si mediul ostil, a dat semnalul ca Italia nu e o tara fara speranta si ca a depasit o epoca. A distrus imunitatea traditionala a politicienilor si importanta sa ca precedent e imensa.

Doar ca realitatea e mai complicata decit filmele, iar victoriile magistratilor nu sint nici multe si nici clare. Lupta cu coruptia in Romania, daca va continua, va fi sub constanta presiune, magistratii vor fi ponegriti si coruptii vor spune ca e rafuiala politica, indiferent de fapte.

Televiziunile (detinute de afaceristi controversati) vor transmite aiurea ore in sir de la Parchet si apoi vor invita analisti indignati de spectacolul televizat al anticoruptiei. Parlamentul va schimba legile cum vor incepe sa fie aplicate la modul serios.

Daca peste citiva ani vom putea spune ca am iesit dintr-o epoca, atunci se va chema ca a meritat.