Codul Muncii, in deriva

Capata contur suspiciunea ca Guvernul, dupa ce a dat-o in bara cu presupusa relaxare fiscala, din care capitalul a iesit cu mult mai impozitat decat munca, s-a repezit pe revizuirea Codului Muncii, spre a incerca sa recupereze terenul pierdut pentru capital.

Aprecierile sindicatelor, ca revizuirile in formularile propuse initial de Ministerul Muncii ar transforma pe angajati intr-un fel de sclavi ai angajatorilor, nu ar fi putut fi interpretate doar ca expresii ale asteptatelor reactii sindicale de respingere chiar si a ideii de schimbare a Codului Muncii, pentru ca nu erau lipsite de un sambure de adevar.

Nu s-ar putea renunta, asa cum se presupunea, la prevederea legata de aplicabilitatea contractului colectiv de munca la nivel national pentru toate societatile comerciale: ar fi un vid de reguli, poate un haos, si oricum n-ar mai fi nevoie nici de sindicate, nici de patronate. Nu s-ar putea admite, de asemenea, ca regula, contractele individuale de munca pe perioada determinata.

Daca e vorba de relatii de munca intre angajati si angajatori intr-o economie de piata din epoca moderna, regula trebuie s-o constituie contractele de munca pe perioada nedeterminata, cele pe perioada determinata urmand sa fie exceptiile pentru acoperirea zecilor de tipuri de situatii in care relatiile de munca nu pot fi, in mod obiectiv, reglementate altfel.

Totodata, nu s-ar putea obliga salariatul, in capitalismul din secolul XXI, sa efectueze munca suplimentara fara sa-si fi dat acordul in acest sens si fara stipulatii clare cu privire la o remunerare suplimentara.

Unde sunt insa de operat modificari stie toata lumea foarte bine: in domeniul disponibilizarilor de personal. Nu este vorba aici de disponibilizari din ratiuni disciplinare sau legate de nerespectarea, reala sau presupusa, a obligatiilor angajatilor, cazuri in care se justifica poate anchetele, rapoartele, avizele sindicale si altele asemenea.

Este vorba, insa, de disponibilizari din ratiuni economice, caz in care, potrivit Codului Muncii in vigoare, mai este nevoie si de planuri de masuri, propuneri de recalificare etc.

La micii agenti economici toate acestea sunt chiar hilare! Si, oricum, procedurile sunt atat de rigide, ca pana sa se produca disponibilizarea angajatului da faliment angajatorul! Evident, asemenea reglementari sunt obstacole in calea restructurarii, care constituie parghia principala a competitivizarii si eficientizarii activitatii economice, necesara ca apa in concurenta necrutatoare pe care

firmele romanesti sunt obligate s-o infrunte pe plan international. Sectorului privat, indeosebi, ii sunt necesare adaptarea rapida la situatie ca factor concurential si disponibilizarile de personal ca stimulent al productivitatii.

Sa nu uite insa Codul Muncii – desi unii cred ca ar fi treaba Codului Fiscal! – disfunctia majora in relatiile de munca din Romania care apare in legatura cu faptul ca, in sute de mii de cazuri, angajatii se trezesc ca angajatorii nu le-au achitat contributiile pe care acestia din urma le aveau, potrivit legii, de suportat in contul lor la sistemele publice de asigurari de pensii sau de

sanatate, unele chiar ce le fusesera retinute din salariu.

La o imbolnavire sau la un transfer, atatia si atatia constata ca nu pot beneficia de servicii de sanatate intrucat contributia pentru sanatate nu a fost varsata si ca, oficial, le revine pentru pensie, potrivit contributiei efectuate, un punctaj net inferior celui pe care-l credeau! Angajatii la stat nu prea au asemenea probleme, caci la stat nu trebuie sa se faca diferite giumbuslucuri in

hartii, intrucat firmelor de stat li se permite fara consecinte sa nu-si onoreze obligatiile catre bugetele publice. Fara consecinte, adica fara sa dea faliment si fara vreo repercusiune pentru angajati. Iata pe cine de fapt favorizeaza comparativ actualul Cod al Muncii: pe angajatul la stat.

Nici pe angajatul din sectorul privat, nici pe patronul privat! Iata ce trebuie schimbat in Codul Muncii pentru un dezirabil echilibru de tratament in domeniu.