Comisia lui Sarkozy (de Cristian Ghinea)

Aflat in precampanie pentru prezidentialele din Franta, actualul ministru de Interne Nicolas Sarkozy a trecut la Bruxelles testul de „eurocompatibilitate”, dupa cum a titrat Liberation. Sarkozy s-a lansat ca lider european, venind cu propuneri care au mai scuturat din blazarea ce domneste dupa respingerea Tratatului Constitutional.

El reia o idee care circula de ceva vreme, anume adoptarea unui mini-tratat care ar prelua din textul Constitutiei schimbarile institutionale necesare pentru ca deciziile sa se ia mai usor. Si, pentru prima oara la un asemenea nivel, Sarkozy vine cu o propunere de calendar: textul ar urma sa fie adoptat in timpul presedintiei germane in 2007 si ratificat in timpul celei franceze in 2008.

Cit despre continutul noului document, acesta ar trebui sa preia din Constitutie elementele cu care toata lumea a parut a fi de acord in timpul dezbaterilor interne: extinderea majoritatii calificate pentru luarea deciziilor; instituirea unei presedintii permanente a UE (care sa inlocuiasca presedintia prin rotatie) si crearea functiei de ministru de Externe (care sa inlocuiasca functiile

actuale de Inalt Reprezentant pentru Afaceri Externe si Comisar pentru Afaceri Externe).

Dar, mai ales, Sarkozy a surprins printr-o propunere indrazneata de reformare a Comisiei. In prezent, fiecare stat membru desemneaza un comisar. Cind s-a lucrat textul Constitutiei, pozitia tarilor mari (care doreau reducerea numarului de comisari) s-a ciocnit de atitudinea celor mici, care nu erau gata sa renunte la principiul egalitatii si la propriul comisar.

Textul final vorbea de o Comisie redusa, un numar de comisari egal cu doua treimi din numarul tarilor membre, fiecare stat avind in mod egal dreptul de a numi comisari, prin rotatie. Ar fi fost ceva asemanator cu Consiliul de Securitate al ONU (de altfel, un alt organism faimos pentru modul greoi de luare a deciziilor).

Ei bine, Sarkozy merge mult dincolo de textul propusei Constitutii si doreste desemnarea de catre Parlament a presedintelui Comisiei, acesta urmind sa-si aleaga echipa, validata apoi tot de Parlament. In viziunea sa, seful Comisiei va negocia cu statele membre si cu parlamentarii o reprezentare nationala cit mai echitabila in Comisie.

Nu ar fi o simpla schimbare de organigrama. In prezent, este o aproximare cind se vorbeste despre Comisie ca fiind executivul UE. Institutia actuala nu intra in tiparele clasice executiv-legislativ-judiciar, asa cum nici UE nu seamana cu statele clasice. O comisie cu un presedinte care isi alege comisarii si este responsabil in fata Parlamentului ar fi un salt spre un adevarat executiv european.

In plus, Sarkozy propune si citeva schimbari in alegerea Parlamentului, pentru a-i consolida profilul.

Concret, propune ca grupurile parlamentare trans-europene sa se prezinte cu liste comune, iar pentru inceput partidele politice franceze si germane, grupate pe familii politice, ar putea sa candideze pe aceleasi liste, urmind ca scaunele sa fie distribuite la nivel franco-german, ca si cum ar fi o singura tara.

Astfel, schema formarii Comisiei ar fi completa: fiecare grup pan-european s-ar prezenta in fata alegatorilor si cu propunerea sa de candidat pentru sefia Comisiei.

Cite sanse au aceste propuneri sa fie adoptate? Daca vorbim despre un mini-tratat care sa preia ce s-a convenit deja in textul Constitutiei, cred ca s-ar putea ajunge la un acord destul de curind. Ideea pluteste in aer pina la punctul cind va deveni inevitabila, cu conditia ca federalistii duri sa accepte ideea ca proiectul de Constitutie continentala este mort si ingropat.

Cit despre propunerea de reformare a Comisiei, aici sansele sint mult mai putine. Sarkozy a vorbit in acest punct mai mult ca un conferentiar de think-tank si mai putin ca un politician, adica a lansat idei care doar pe termen mediu si lung au sanse sa fie acceptate, daca isi mai gasesc sustinatori.

Dar acest moment inseamna mai mult decit extinderea campaniei electorale franceze la nivel european. Poate fi un bun semn ca Europa e capabila se genereze oameni de stat cu viziune, care sa polarizeze propriile populatii in jurul ideilor lor.

Cu un Blair in retragere si o Angela Merkel inca prea timida, Sarkozy isi face o intrare spectaculoasa pe scena europeana, avind acel aer la limita intre curaj istoric si grandomanie, pe care liderii adevarati il joaca natural.

Imediat dupa discursul de la Bruxelles, a facut un gest la fel de spectaculos: a vizitat Casa Alba, unde s-a declarat un pro-american convins si l-a criticat indirect pe Chirac pentru atitudinea din 2003, spunind ca opozitia vehementa la planurile americane s-a dovedit a fi inutila si doar creatoare de noi probleme.

Pe final de mandat, Tony Blair se vede confirmat in principiile sale de abordare a Americii (stai aproape de elefant, ca sa-l poti directiona) si are urmasi chiar in inima vechii Europe, prin Merkel si Sarkozy.

Cit despre Romania, noi avem inca senzatia ca dilemele mari ale continentului nu ne privesc deloc. Intr-o intilnire dintre un grup de ziaristi germani si un grup de ziaristi si analisti romani, organizata saptamina trecuta de ICR, am fost intrebati care e pozitia in Romania fata de intrarea Turciei in UE si fata de o posibila extindere spre Ucraina.

Eu am raspuns ca nu exista asemenea dileme, Romania si publicul sau absenteaza de la aceste dezbateri. Parem a fi multumiti ca ne imbarcam, unde merge corabia este doar grija celor mari. Insa, odata devenita membra, Romania va trebui sa depaseasca stadiul de abordare gen Mos-Craciun: e fericita ca a fost cuminte si va primi cadouri.

Cu toate probleme sale, Romania va fi o tara importanta in UE, undeva intre Polonia si Olanda ca potential de voturi in mecanismele de decizie. Vom fi intrebati ce parere avem despre Turcia, despre Constitutie, despre reforma Comisiei. Si ar fi bine sa avem opinii articulate, altfel vom fi mereu doar masa de manevra a altora.