Construim locuințe de la zero cu voluntari pentru familii defavorizate - Interviu Paul- Roberto Pătrășcoiu, Habitat for Humanity

De peste 27 de ani, Habitat for Humanity România construiește locuințe decente pentru familii cu venituri reduse și ridică de la zero sau reabilitează centre de utilitate publică în comunități vulnerabile. În luna decembrie, asociația a lansat un apel de mobilizare către publicul larg, prin intermediul campaniei „Împreună facem loc, donație cu donație.”, pentru accesul familiilor vulnerabile la condiții adecvate de locuire. Campania se adresează atât mediului business, unde companiile pot ajuta prin redirecționarea gratuită a 20% din impozitul pe profit, în baza unui contract de sponsorizare, cât și persoanelor fizice, care pot alege să doneze lunar suma de 2 euro prin trimiterea unui SMS cu textul „HABITAT” la numărul 8845 sau să doneze online pe Habitat.ro. “În căutarea binelui în România” – seminar al anului al II-lea Comunicare Relații Publice. Parteneriat Facultatea de Litere București, Ashoka România, HotNews.ro.

Interviu Paul- Roberto Pătrășcoiu, Habitat for Humanity

Nu prea există o politică publică coerentă în materie de locuire.

Noi procedăm acum la fel ca orice organizație non-guvernamentală, ca orice organizație de antreprenoriat social, facem ceea ce putem în limitele bugetului și ale misiunii noastre. Suntem o organizație care oferă anual câtorva mii de persoane diferite soluții de locuire. Cea mai cunoscută soluție de locuire rămâne construirea de locuințe. Facem acest lucru cu ajutorul voluntarilor; este principalul program prin care noi suntem cunoscuți în România. Construim locuințe de la zero cu voluntari pentru familii defavorizate și pot să detaliez aici și ce înseamnă „familie defavorizată” în accepțiunea Habitat for Humanity România, cum selectăm noi familiile .

Înainte de pandemie, ajunsesem undeva la circa 3000 de voluntari pe an care veneau pe șantierele noastre și construiau împreună cu familiile- partener.

Sigur, pandemia ne-a încurcat pe toți, a trebuit să suspendăm programul de voluntariat, însă am început din 2021, ușor-ușor să revenim la cifrele anterioare. În ceea ce privește familiile pe care le ajutăm să aibă un acoperiș deasupra capului, noi ne uităm la trei criterii importante. Aici, cumva, este o discuție despre sistemul Habitat for Humanity nu numai în România, ci și la nivel global.

Primul criteriu este de urgență a nevoii: servim familii care sunt într-o nevoie urgentă de locuire decentă,

familii care locuiesc în condiții foarte dificile, fie condiții de supraaglomerare , fie de privare locativă severă – asta însemnând toaletă în fundul curții, un acoperiș prin care curge apa sau o casă neizolată și așa mai departe. Deci, ăsta e primul criteriu, urgența nevoii. Al doilea criteriu este reprezentat de venituri, ajutăm familii care au venituri scăzute și aici lucrăm cu un standard, respectiv pragul sărăciei relative. Practic, ajutăm familii care nu câștigă mai mult de 60% din venitul mediu la nivel național. Aceasta este plaja demografică pe care noi o servim. Tot ce câștigă mai mult de 60% din venitul mediu la nivel național nu intră în programele Habitat for Humanity. Aceste familii pot apela la sprijin bancar sau, mă rog, au mai multe posibilități materiale decât cei care sunt sub acest prag. Și cu asta am terminat al doilea criteriu, așadar, nivelul scăzut al veniturilor. Și al treilea criteriu este reprezentat de disponibilitatea de a voluntaria, adică familiile nu primesc casele de-a gata, ci le construiesc împreună cu ceilalți voluntari pe care Habitat for Humanity îi mobilizează. Noi avem un standard- niciodată n-am știut cum să-l traduc în limba română foarte bine – „sweat equity să-i spunem „contribuția în transpirație”. Acest standard este de 500 de ore pe care o familie le voluntariază pe șantier alături de ceilalți voluntari, practic își construiește propria casă alături de cei care îi vin în ajutor. Și cu asta am terminat cu cele trei criterii prin care selectăm familiile care vor beneficia de o casă Habitat for Humanity.

De exemplu, în județul Constanța lucrăm în Cumpăna, în Prahova, lucrăm în Berceni, lângă Ploiești, în Bacău, Moinești, Comănești, Dărmănești, Neamț, Zemeș și mai sunt câteva.

Practic, nevoia de locuire este peste tot, deci nu cred că există oraș sau comună din România care să nu aibă cel puțin o duzină de familii care îndeplinesc aceste criterii. Din păcate. Atunci când noi selectăm comunitățile, ne uităm și la ceea ce putem să facem, care e capacitatea noastră operativă, pe lângă nivelul de sărăcie al comunității, ne mai uităm și la dispoziția autorității publice locale de a face ceva, pentru că ăsta e un alt principiu, principiul contributivității. Noi nu mergem într-o comunitate ca niște cowboy și ne facem de cap acolo, construim locuințe. Lucrăm în parteneriat cu autoritatea publică locală, iar a lucra în parteneriat înseamnă în primul rând ca autoritatea publică locală să își dorească să îndeplinească o nevoie de locuire socială, pentru că sunt comunități care nu vor, nu au pe agendă asta.

Ce înseamnă în mod pragmatic să își “dorească” să facă lucrul ăsta?

Păi, în primul rând, înseamnă să ne sprijine pe noi, în tot ce înseamnă birocrație, obținerea autorizației de construire și așa mai departe, dar asta e partea ușoară, partea mai dificilă pentru ei este că solicităm ca autoritatea publică locală să vină în mod gratuit cu terenul și, de asemenea, să execute pe cont propriu tot ce înseamnă utilități, de la drum până la apă, canalizare, curent electric și gaz, dacă există în comună. Cumva cele două lucruri trebuie să se întâlnească: și disponibilitatea autorității publice locale de a rezolva o problemă și capacitatea noastră de a derula proiecte în acele comunități. Și odată ce facem zoom in la nivel macro în acea comunitate, aplicăm cele trei criterii. Sigur, sunt call-uri de selecție, familiile depun niște dosare. Ulterior, noi vizităm familiile, facem această selecție și ajunge la numărul de familii pe care le selectăm.

Și ca să continui întrebarea, care dintre voi știe să construiască o casă?

Da, maică-mea, de foarte multe ori, mă întreabă „mă, dar cum știi tu să construiești o casă, că ești absolvent de geografie?” și îi spun că se poate și mai rău, că mai sunt directori naționali în cele 70 de țări în lumea Habitat care sunt absolvenți de religie sau literatură. În fine, o glumă. Nu e vorba despre asta neapărat, toți știm să ridicăm o casă în Habitat, pentru că toți voluntariem de-a lungul anului pe șantierele Habitat. Altfel, din punct de vedere pragmatic și metodologic, avem o întreagă echipă de: o dată, project manageri, a doua oară, arhitecți și ingineri care sunt acolo pe șantier, atât în etapa dezvoltării planului de arhitectură, dar și ulterior în etapa de construcție și, de asemenea, o echipă de muncitori specializați, divizia noastră de construcție, care se numește Habitat Suport și care, iarăși, are o structură de coordonare a voluntarilor. Sunt team lideri care coordonează o locuință, apoi crew lideri care coordonează nu mai mult de 3-4 voluntari pe diferite grupuri de lucru. Realitatea este că, odată ce ajungi pe șantier, este foarte ușor să construiești, pentru că e o întreagă structură care te învață exact ceea ce trebuie să faci, iar task-urile devin repetitive. Adică nu știi prima dată cum să pui o placă de OSB sau o placă de gips carton, dar când ai pus-o pe a două, după 15-20 de minute, știi deja ce să faci. Când ai pus-o pe a treia, a patra și a cincea, deja devii expert după o zi pe acțiunea respectivă, pe lucrul respectiv. Iar, ulterior, cu anii, lucrând pe diferite ateliere de lucru, ajungi să știi să construiești o casă.

De ce n-ar vrea autoritățile? Spuneai că există astfel de cazuri… Să-și asume lansarea proiectului, atâta timp cât voi veniți, le dați totul în afara terenului și cuplarea la țevi.

Da, nici nu știu cum să răspund aici, diplomatic sau pragmatic? Am întâlnit multe cazuri, chiar cazuri în care am fost prins la mijloc. Sunt diferite cauze pentru care o autoritate publică nu vrea și noi să știți că suntem foarte stricți când vine vorba de asta. Dacă vedem că nu este o voință 100%, renunțăm deoarece chiar ne dorim parteneri de încredere. Spuneam că sunt mai multe cazuri. Unu: lipsa motivației personale a factorilor de decizie – nu e pe agenda lor și gata. Poate să nu fie pe agenda personală, poate să fie o eroare de judecată, o discriminare la bază acolo, la modul „nu vreau să-i servesc pe ăia săracii sau pe ăia de etnie romă sau…” și așa mai departe. Deci asta e pur și simplu o lipsă de motivație personală la nivelul factorilor de decizie. Apoi, printre alte cazuri pe care le-am întâlnit, se află lipsa consensului politic.. Și apoi, o a treia cauză este lipsa de finanțare, lipsa de resurse. Terenul… mai poți să mai vii cu el, dacă primăria are anumite bunuri, are anumite terenuri în patrimoniul public, însă când vine vorba de a finanța lucrarea respectivă, mă refer la drum, apă, canal, energie electrică, sunt costuri mari aici. Nu sunt resurse și dau un exemplu, ca să vă faceți o idee de ce înseamnă costul unor astfel de utilități, unul dintre cele mai mari proiecte pe care le-am făcut a fost în 2017, când am construit 36 de locuințe în 5 zile, cu 1.000 de voluntari. E un proiect imens, a fost un proiect imens și, ulterior, primăria trebuia să execute utilitățile. Mă rog, trebuia să le execute anterior, dar nu le-a făcut anterior… Apă, canal, gaz… astea s-au ridicat în total la peste 2 milioane de euro. Doar aducțiunile de utilități. Ca atare, este un angajament mare și din punct de vedere financiar și asta ar fi un al treilea set de factori, mai ales că, paradoxal acolo, de fapt, nu neapărat paradoxal, dar acolo unde e nevoia cea mai mare, sunt și resursele cele mai mici și asta completează un tablou al întrebării „de ce n-ar vrea autoritatea publică să partenerieze și să facă astfel de proiecte?”.

Cum sunt „ăia”? Adaug la acest „ăia” și ce se spune „își merită soarta”, „cine i-a pus să-și facă 7 copii? Nu i-a pus statul român”. Vin cu citate din cunoscutele retorici de pe net sau din zona politică. „Cine i-a pus să se nască săraci?”.

P.-R. P.: Da. E un întreg subiect și observăm și noi un bias la nivelul societății. Acum un an și jumătate am avut o campanie foarte dragă nouă, o campanie de conștientizare și de fundraising. Și am scos în prim plan o imagine a sărăciei absolute, în ideea în care am crezut că va conduce, în primul rând, la conștientizare și, în al doilea rând, ne va ajuta să atragem mai multe fonduri ca să servim mai mulți oameni. Din imagine, deși nu ne-am dorit asta, dar din imagine rezultă că era vorba și de o comunitate romă acolo, deși noi nu suntem o organizație romă, nu servim doar asta, suntem o organizație care integrează toate păturile sociale. Nu știu, nu sunt sociolog ca să pot să fac o radiografie sau o analiză prea pertinentă cu privire la acest fenomen, dar sunt un om și suntem o organizație care se lovește zilnic în teren de prejudecăți care încă sunt destul de adânc înrădăcinate în societatea românească. Și atunci, da, există și această judecată de care spuneai tu, cu privire la persoanele vulnerabile. Noi, cei care lucrăm în domeniu, știm că vulnerabilitatea este, de cele mai multe ori, transgenerațională și că oamenii aceia nu își doresc să rămână acolo. Toți își doresc să crească. Dar ceea ce ne dă foarte mult curaj este că noi la Habitat vedem în fiecare an, de fapt în fiecare zi, povești cu adevărat despre transformare, povești ale familiilor care pornesc aproape de la zero, care sunt prizoniere în cercul sărăciei și care, pur și simplu, odată ce primesc un acoperiș deasupra capului și o locuință decentă, trec la următorul nivel și viața li se schimbă pentru totdeauna, atât pentru ei, pentru familie, dar și pentru generația următoare, pentru copiii lor.

În ce sens se schimbă? Adică și iau apoi slujbe, nu știu, merg la școală…

P.-R. P.: Da și ai spus deja două dintre palierele pe care viața se îmbunătățește, respectiv situația economică și educația copiilor. Sunt mii de povești care sunt documentate de noi, care evidențiază exact lucrul acesta, respectiv faptul că se îmbunătățește foarte mult situația școlară a copiilor. De asemenea, părinții ajung să aibă un job mai bun prin simplul fapt că au un „acasă”, au un loc, au o rădăcină, au un loc unde să-și facă un duș, unde să se ducă la un interviu, le crește stima de sine. Acesta este un aspect greu de cuantificat, dar stima de sine crescută generează oportunități mai mari pe piața muncii, pentru că oamenii aspiră la mai mult dintr-o dată. Apoi, un alt aspect care este poate cel mai direct dintre toate: este vorba de starea de sănătate. Chiar acum o oră am încheiat un apel cu colegul meu, Bobo [Bogdan Lepădatu], director de programe, și îmi povestea că a fost săptămâna trecută la Vaideeni, într-o comunitate foarte săracă, unde am construit 10 locuințe în 5 zile, în 2019, pentru una dintre cele mai vulnerabile comunități din România, adică închipuiți-vă sărăcia absolută, oameni care trăiesc aproape din nimic, fără apă în anul 2019, fără curent electric, fără niciun fel de utilitate, mulți dintre ei locuiau în containere sau în case de șapte-opt metri pătrați și din 2019 locuiesc la casa lor, construită de Habitat și voluntari.

Și Bobo îmi povestea astăzi de faptul că a vizitat o familie al cărui copil avea un handicap locomotor.

Atunci când am cunoscut familia și am selectat-o pentru programul nostru, tatăl ne-a spus că cel mai mult își dorește o nouă casă, pentru că medicul le spusese că dacă o să aibă o casă mai mare, cu condiții mai bune și o să poată, chiar prin casă, să meargă mai mult – este chiar șocant, pur și simplu, dar unde locuiau acolo nu aveau unde să meargă, casa avea 6 m², era doar o… practic, o cocioabă și copilul putea doar să se dea jos din pat, să meargă în jurul patului – handicapul nu va mai fi atât de sever și copilul va putea încet-încet să meargă. Sigur, și noi am privit povestea un pic cu circumspecție, pentru că te gândești: oare se poate, într-adevăr vindeca un astfel de lucru? Bobo mi-a povestit astăzi că a fost la acea familie și tatăl ne-a povestit cu ochii în lacrimi cum copilului i s-a îmbunătățit extraordinar de mult situația și acum poate să meargă chiar și singur câțiva metri, spre deosebire de 2019, când practic, nu putea să facă niciun pas. Am cunoscut un alt caz, apropo de sănătate, că ăsta e primul lucru care se îmbunătățește… Ăsta e un caz drag mie, pentru că am fost chiar parte din Comisia de selecție a familiei respective

O mamă singură cu o fetiță, în județul Constanța și fetița a început să dezvolte astm, avea 5 ani atunci, și mama ne-a povestit că de la medic îi dăduseră o prescripție medicală în care, pe lângă medicamente de început de astm, îi recomandaseră o cameră nouă, fără mucegai.

Mi-a arătat prescripția medicală. Pur și simplu, a fost un moment de „aha” pentru mine, să prescrii o casă nouă pentru ca situația medicală să se îmbunătățească. La Cumpăna am construit 8 case în 5 zile în 2018. De atunci, fetița și mama locuiesc într-o locuință nouă, iar astmul a dispărut, pur și simplu. Așadar, se schimbă foarte multe, de la stimă de sine, până la lucruri mai tangibile: obținerea unui job mai bun, îmbunătățirea stării de sănătate și performanțe școlare, un nivel de educație mai bun, care practic trece familia la următorul nivel și îi face să iasă din acest cerc vicios în care sunt prinși. Mă inspiră cu adevărat faptul că poți să schimbi o viață. Pentru că spunem că schimbăm lumea, schimbăm societatea, dar lumea și societatea încep cu o familie, iar dacă poți să schimbi în bine viața unei familii, asta contează cel mai mult. Asta mă inspiră pe mine. La nivel sistemic, cred că a lucra în domeniul în care lucrăm noi e win-win din patru puncte de vedere. O dată, personal, este sentimentul de împlinire, pentru mine este cel mai bun job din lume, sunt absolut convins de lucrul acesta. Apoi, este viața familiei pe care o schimbi și am dat câteva exemple. Dar e mai mult decât atât, pentru că schimbi și societatea, familie cu familie, sistem cu sistem. Practic, schimbi un sector al societății, în cazul nostru, nevoia de locuire socială din România, oferi modele ca atare. Nu e vorba doar de o schimbare la firul ierbii. E vorba și de o schimbare la nivel sistemic; ăsta e al treilea win și al patrulea: ajuți și partenerii tăi să aibă un impact mai mare în societate. Toți sponsorii care donează către Habitat for Humanity o fac dintr-o credință solidă că din profiturile pe care le obțin din afacerile lor redirecționează o parte pentru a avea impact social și chiar au cu noi, cu Habitat for Humanity. Și practic e un câștig și pentru ei. Am menționat patru win-uri pe care eu le văd și care mă motivează pe mine, pe colegii mei și întreaga organizație să mergem mai departe.

După construirea unei case, cum reușesc acei oameni să se întrețină, pentru că știm cu toții cât de greu e să te întreții singur.

P.-R. P.: Da, și mai mult decât atât, e un lucru pe care nu l-am spus încă: să-și plătească și ratele, pentru că locuințele Habitat for Humanity nu sunt oferite gratuit. Pe lângă munca pe care ei o prestează, acel sweat equity acel voluntariat, ei plătesc și o rată către Habitat for Humanity. Nu e rata de construcție, să spunem că noi construim casa cu 40-50.000 EUR. Acea locuință este vândută familiilor la un preț subvenționat. E un model de antreprenoriat social. Practic, e subvenție mai mare de 50%, deci noi o construim cu 40.000 EUR, să spunem, iar prețul de vânzare este sub 20.000 EUR, iar familia plătește pe 20 de ani în rate egale, fără dobândă, fără profit către Habitat for Humanity. Acest cost subvenționat, banii pe care noi îi colectăm se duc într-un fond rotitor. Un Revolving Fund, Fund for Humanity, din care construim alte locuințe.

Practic, este un model prin care demonstrăm că locuirea poate să devină accesibilă oricui și e un model pe care guvernul ar putea să îl preia foarte bine cu finanțări publice să creeze un astfel de revolving fund prin care locuința să fie cu adevărat accesibilă.

Ratele sunt de 80-90 EUR pe lună, ca atare de trei ori mai mici decât o chirie. Întrebarea „cum reușesc?”. În primul rând, toate familiile pe care le servim au un oarecare venit în familie, fie că vorbim de un anume job pe care îl au, fie că vorbim de un ajutor social, dar un venit există acolo, nu sunt familii care nu câștigă absolut nimic. Apoi, odată ce primesc o locuință, situația economică se îmbunătățește și, deși încă nu am documentat lucrul acesta la nivel sistemic, îl avem la nivel de poveste cu poveste, familie cu familiile, nivelul de trai se îmbunătățește destul de mult. Nu avem cazuri în care familia să nu-și permită să-și întrețină locuința, fie că vorbim de rata pe care o plătește către Habitat for Humanity sau de utilități. Dimpotrivă, avem foarte multe cazuri în care situația materială a familiei se îmbunătățește atât de mult, încât familiile reușesc să ramburseze casa în avans, dar mai interesant și mai frumos decât atât, avem foarte multe cazuri în care, la câțiva ani după, familiile Habitat for Humanity, foști beneficiari, ne devin donatori. Încep să doneze către noi pentru a ajuta și alte familii și nu doar donatori, ci și voluntari. Șantierele sunt mereu pline de familii care au fost ajutate cu câțiva ani în urmă și care ulterior revin să construiască pentru alți oameni din Comunitate

PARTENERIAT Ashoka Romania – Facultatea de Litere București – HotNews.ro

În seria „În căutarea binelui”:

Delia Darabană, Alexandra Rusu, Animal Society: Suntem de vină. N-a plouat cu câini, nu au apărut peste noapte, n-au crescut în copaci.

Dorica Dan: ”E vină?” E nebunie și ”am încercat să nu-mi schimb viața, să nu mă izolez”

De ce sunt îndrăgostiți de Facerea de Bine tocmai în România asta? Uscatu și Gheorghiu, Cantor, Calistru, Murray, Stoican și Duminică