Controverse Drink Insider: Vinul sec, un idol fals?

​Încă de la începutul anilor 2000, în România, printre consumatorii de vin îmbuteliat, a apărut o nouă tendință, care s-a transformat, în scurt timp, într-o veritabilă modă: dragostea necondiționată pentru vinul sec și desconsiderarea apriorică a vinului demisec, demidulce și dulce.

Consumatorii despre care vorbim provin mai degrabă din zone urbane, sunt tineri și cu venituri peste medie. Pe de altă parte, orășenii băutori de „vinuri naturale, sănătoase, de la țară”, cât și locuitorii din mediul rural, care produc și consumă „vin de butuc”, nu fac subiectul discuției de față. Prin urmare, ne vom referi, în continuare, doar la vinurile la sticlă, vândute în piața fiscalizată din mediul urban.

Înainte de orice, aș vrea să dăm puțin context dezbaterii. În România, în perioada comunistă de dinainte de 1989, întreprinderile de stat din domeniul viti-vinicol nu aveau ca prim obiectiv să vândă vin, ci doar să-l producă. Șefii și angajații acestor crame nu erau plătiți în funcție de calitatea vinului obținut, ci doar în funcție de cantitatea de vin produsă. Piețele pe care erau vândute aceste vinuri, de cele mai multe ori în alte „țări comuniste prietene”, nu erau nici ele prea sensibile la calitate, ci doar la cantitate.

Iată suficiente motive pentru a înțelege de ce, în Republica Socialistă România, calitatea vinului s-a dus, literalmente, pe apa sâmbetei. Desigur că au fost și excepții de la regulă, dar acestea reprezentau doar cazuri izolate: vorbim despre cantități reduse de vin de bună calitate, din „butoiul mic”, care luau calea concursurilor internaționale de vin, sau care ajungeau pe mesele nomenclaturiștilor și potentaților vremii.

După Revoluție, în anii ‘90, consumatorii de vin aveau așteptări destul de reduse de la acest produs, dar și un nivel de înțelegere pe măsură, fiind obișnuiți, de decenii, doar cu vinuri demiseci, demidulci și dulci de o calitate îndoielnică. Aceste vinuri încercau să ascundă, în faldurile zahărului rezidual, defecte de vinificație, sau, pur și simplu, o slabă calitate a strugurilor, consecință directă a „producțiilor record la hectar”.

Dar, precum ziceam la început, între 2000 și 2005, pentru prima oară după multe decenii, a survenit o schimbare radicală în preferințele consumatorilor de vinuri îmbuteliate: opțiunile lor au virat, brusc, de la demisec/demidulce/dulce, către sec. Ce anume a stat la baza acestui fenomen? N-a fost vreo minune, ci doar un buget de circa 5-6 milioane de dolari investiți, de către un jucător important al industriei de vin, într-o campanie TV, cu scopul de a promova brandul „SEC de Murfatlar”. Inutil să mai precizăm producătorul, cred că-l știe deja toată lumea.

Marketingului modern asumat, la acea vreme, de Murfatlar a fost meritoriu și a dus la o schimbare de paradigmă în comunicarea vinului: concentrarea pe brand („SEC”, „RAI” etc.) și nu pe soiuri de struguri – o strategie de promovare împrumutată mai degrabă din industria berii. Dar, mai presus de aceste tehnici de marketing, găselnița care s-a dovedit de maxim succes a fost comunicarea insistentă a ideii că doar vinurile tinere și seci sunt vinuri moderne.

Cele câteva milioane de dolari băgați de către Murfatlar în spoturile TV n-au fost deloc bani irosiți. Consumatorii tineri au îmbrățișat cu entuziasm moda vinului sec, iar ceilalți jucători din piața vinului românesc au hotărât „să călărească și ei valul”. Douăzeci de ani mai târziu, ne regăsim, mai mult sau mai puțin, pe aceleași coordonate. Mai mult chiar, discursul producătorilor și, implicit, al consumatorilor s-a radicalizat de-a dreptul: doar vinul sec e bun și orice alt vin cu rest de zahăr (demisec/demidulce/dulce) e rău.

Cum scopul dezbaterii de azi nu este să punem la îndoială gustul amatorilor de vin și nici deciziile strategice ale enologilor și producătorilor români, mai rămâne doar să ne punem câteva întrebări, raționale, la urma urmei: nu cumva ne-am limitat singuri opțiunile? Oare n-am pierdut o parte importantă dintr-un peisaj gustativ care putea fi mult mai amplu? Nu s-ar putea face și la noi vinuri memorabile în plaja de demisec/demidulce/dulce? Oare marile vinuri din Alsacia, Mosel sau Tokai ar trebui și ele blamate doar fiindcă au, în covârșitoarea lor majoritate, un rest de zahăr, mai mare sau mai mic? Oare n-am ajuns să ne închinăm la un idol fals? E o temă de gândire la care vă îndemn pe toți, consumatori și producători, deopotrivă.