Corsarul

Stilul lui Basescu este atat de dur si de direct, incat ii poate deruta pana si pe oamenii lui, pana si presa care-l sustine. Nu ma duc pana la interviul de pe vremea lui Ciorbea. Sa ne oprim ceva mai aproape, la declaratia fulminanta de dupa primul tur al alegerilor. Atunci m-a socat violenta cu care actualul presedinte a iesit in fata cu acuzatiile de frauda.

Era evident ca el, in acel moment, nu avea toate firele in mana. Nu putea demonstra frauda, chiar daca simtea sau stia ceva despre asta. Mi s-a parut, atunci, o greseala sa te arunci atat de tare, sa apelezi la Justitie, la fortele de ordine, sa ceri arestari de oameni, avand dovezi atat de firave, de fapt, in mana.

Nu era chiar o cacealma, pentru ca frauda a fost, si inca cum! Era insa un joc psihologic foarte asemanator cu asta. Mi s-a parut atunci un joc periculos („iresponsabil”, mi-a spus un prieten), care-ar fi putut compromite definitiv cauza Aliantei.

Dar iata ca, spre marea mirare a analistilor, cauza n-a fost pierduta, ci dimpotriva. Fara imensa tevatura a lui Basescu din primul tur, fraudarea ar fi mers neabatut mai departe si in turul al doilea. Numai acea intempestiva iesire la rampa, care i-a timorat pe pesedisti, a creat conditiile pentru alegeri corecte si, drept consecinta, pentru victoria presedintelui de azi.

In acest moment, la o scara de 10 ori mai mare, proportionala cu statutul actual, de presedinte, al personajului, se petrece acelasi fenomen, iar el produce aceeasi consternare. Basescu iese iarasi la rampa si, fara nici un ascunzis aparent, isi „deconspira”, la cateva zile dupa inscaunare, obiectivele care ar fi trebuit sa ramana cele mai secrete.

Nici un diplomat (as spune chiar: nici un om in toate mintile care joaca un joc politic) nu ar fi procedat astfel. Nimeni, abia instalat intr-o functie, nu incepe prin a-si desemna public dusmanii si prin promisiunea de a-i zdrobi. „Dumnezeule, e prea devreme, prea direct, prea fatis!”, imi strigam pe cand ii citeam interviul din Adevarul.

„Pe ce se bazeaza?”, imi repetam ca si in cazul scandalului cu fraudarea alegerilor. De data asta nu ma mai grabesc insa cu dubiile (desi dubii raman). Pentru ca am impresia ca intrezaresc ceva mai mult din stilul politic atat de bizar al lui Traian Basescu.

Cheia „strategiei” antistrategice a presedintelui de azi al Romaniei rezida, dupa mine, in faptul ca nu e vorba despre un stil de politician care negociaza in limitele unui joc politic, ci de stilul unui revolutionar, care nu joaca jocul, ci il contesta. Traian Basescu trebuie considerat o entitate politica total diferita de Nastase, de exemplu, sau chiar si de Tariceanu.

Basescu pare a fi inteles ca a juca jocul, astazi, inseamna a-l pierde, cum s-a-ntamplat cu Emil Constantinescu. Ca nu poti juca cinstit, dupa reguli, un joc trucat. Ca nu poti castiga avand in jurul mesei trei trisori, care par sa respecte regulile, dar de fapt isi bat joc de ele. Singura iesire ramane, in aceste conditii, ceea ce teoreticienii jocurilor numesc o „metasolutie”.

Un exemplu de metasolutie e cea gasita de Alexandru cel Mare la Gordium. El nu s-a apucat sa deznoade imposibilul nod, ci l-a retezat dintr-o lovitura de sabie. Traian Basescu e atat de exotic in politica romaneasca, pentru ca procedeaza exact la fel.

El pare sa fi-nteles ca, daca vrem reforma (promisa de 15 ani si nerealizata inca), ea trebuie fortata acum, imediat, prin lovituri puternice care sa franga spinarea balaurului reactionar ce stapaneste Romania.

Desi a taiat, pe panourile publicitare, primul „r” din cuvantul „revolutie”, toate semnele par sa arate ca asta va urma, o a doua treapta a revolutiei din 1989, care sa duca la reala schimbare de sistem – si de joc politic – in tara noastra.

El stie ca nu-si va putea indeplini mandatul si nu-si va putea respecta promisiunile daca va tolera ca puterea efectiva sa ramana, prin presedintii celor doua Camere, prin prefecti etc. in mainile fostilor guvernanti. Printr-o lovitura de corsar, indrazneata si neasteptata, el incearca sa mature de pe punte pe cei care au dus Romania in marasmul de azi.

Acest joc poate parea nu doar foarte riscat, dar chiar nedemocratic sau neconstitutional. Intr-un cadru normal, intr-o viata politica a unui stat de drept, el n-ar avea nici un sens. In conditiile de azi de la noi, insa, multi cred (si eu alaturi de ei) in vechiul dicton din Piata Universitatii: „Ultima solutie: inc-o revolutie!”.

Tocmai pentru ca noi nu suntem deocamdata nici un stat de drept, nici o democratie, ci un talcioc bine organizat, in care ticalosia si necinstea prospera. Reformarea sistemului e absolut necesara, si presedintele actual mi se pare, pana la urma, singura persoana care are forta si curajul sa o faca acum.