Crima nemarturisirii (de Dan Tapalaga)

Este nemarturisirea un pacat mai grav decit fapta ascunsa? Mona Musca a ravasit lumea intelectuala. A revoltat cum a mintit, mai putin cum si ce a facut. Faptele trecutului, in cazul ei, aproape lipsesc. Mai e, oare, nevoie sa stim restul?

Angajamentul „Danei“ este doar un inceput de fapta, o promisiune a raului. Daca l-a si comis pina la capat, asta nu mai stim. Iar apoi, la intrebarea „de ce a semnat“, unii vor raspunde: nu ne mai intereseaza. Avem eroi in viata, oameni care au rezistat, martiri. Si asa este. Prezenta lor elimina scuza lasitatii de-o clipa.

Ei sint dovada vie ca refuzul colaborarii nu era implacabil. Cu atit mai putin fatal.

Cu totul intimplator, mi s-a povestit cum au recrutat-o pe „Dana“. Daca este si adevarata, versiunea racolarii imi creeaza un disconfort si ca am aflat-o. Ca am aruncat, un ochi, fara voia mea, in iatacul doamnei Musca. De emis sentinte, pur si simplu nu mai pot.

Am gasit atita mizerie, promiscuitate si uritenie in aceasta poveste trista incit nu-i pot pretinde doamnei Musca nici curaj, nici marturisire, nici cainta. Pentru ca nu-mi pot raspunde sincer la intrebarea: eu ce as fi facut?

Cu tot dispretul si o farima de compasiune, incerc totusi sa o inteleg ca om. Sa-mi explic cumva groaza si disperarea traite azi de o femeie trecuta de mult de a doua tinerete, ajunsa intre timp bunica. Sa pricep totusi ceva din spectacolul grotesc oferit dupa deconspirarea ei. Sa desfac mecanismul care o impinge la gesturi sinucigase, la minciuna si negare agresiva.

Ca nu le pot inghiti, asta e cu totul altceva. Dar vreau, inca o data, sa o inteleg si sa o judec ca un biet muritor, nu ca un supraom. Sa fiu altceva decit o fiara de presa. Sa-mi pastrez o urma cit de mica de umanitate. De cele mai multe ori, recunosc, mi-a lipsit cu desavirsire.

Dar indraznesc sa observ ca frenezia dosarelor ne-a transformat in supraoameni, in judecatori goliti de umanitate. Privim eventualele drame, apocalipsele individuale cu pumii strinsi si cu ochi reci, injectati de ura. In alb si negru, fara nuante. Refuzam sa derulam filmul pina la capat, pina la cauza cauzelor, ca sa aflam de ce a inceput prabusirea unui destin.

Sa cercetam originea raului, sa cumpanim fapte si sa ne raspundem noua insine daca mai era loc de acte de vitejie, de eroism sau de un simplu refuz.

Merita oare Mona Musca intransigenta totala, dispretul absolut si rastignirea publica? Merita, desigur, cita vreme s-a construit ca personaj politic pe valori inalte: moralitate, sinceritate, transparenta. Or, tocmai ea n-a avut curajul marturisirii – si plateste. I-a lipsit demnitatea – si plateste. A refuzat cu indirjire cainta – si trebuie sa plateasca. Pina la capat.

Si totusi, indraznesc iarasi sa notez ca ne comportam uneori ca niste roboti si arhangheli ai binelui, ceea ce, fireste, nu putem fi. Lipsa de omenesc din judecatile noastre poate fi, in astfel de cazuri, perfect justificata.

Dar se cuvine oare sa decapitezi un om pentru ca astazi este las, fricos si tremura? Ca ii vine sa intre, poate, in pamint de rusinea propriului trecut? Ca, intr-un delir macabru, incearca sa salveze 16 ani de cariera, poate, onesta? Pentru ca, pina una-alta, nu judecam un dosar penal, ci un destin cu instrumente de masura neomenesti.

Care este, totusi, marele rau comis de Musca, in afara de oribila crima a nemarturisirii? Care sint, oare, faptele sale ingrozitoare? Am ajuns sa ne credem dumnezei. Impartim iertarea si asiguram mintuirea. Daca Musca cersea mila publica, mai eram oare atit de aspri? Propria noastra vanitate, de raspindaci ai iertarii, s-ar fi indestulat cu spectacolul autoflagelarii si gata.

Rosca s-a cait fariseic si nu-l mai trage nimeni pe roata propriului sau trecut. Faptele sale nu mai conteaza.

Nu cumva ne intemeiem judecatile pe pre-judecatile noastre, pe ceea ce credem noi despre oameni, si nu pe fapte, probe si marturii? Nu cerem, oare, prea mult de la altii? In cazul Musca, nu. Si ea a pretins enorm de la semenii ei. Insa nu ma abtin sa ma intorc mereu la originea raului, sa ma intreb ce as fi facut, oare, eu in locul ei?

Cu unele exceptii, moralitatea noastra publica se reduce la o birfa gretoasa despre principii, intretinuta de personaje amorale. De atit sintem in stare. Dosariada ne-a transformat intr-o natie de voyeuristi. Iar pe ziaristul-duhovnic l-a incremenit in erectie. Cu pixul invirtosat si creierii incinsi, abia asteapta sa mai penetreze un destin. Sa-l traga in teapa pentru crima suprema: nemarturisirea.