Cronica de film: R.M.N.
Nu sunt nici pe departe ceea ce s-ar chema un cinefil înrăit. Critic de film cu atât mai puțin. Însă doresc să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmplă astăzi în cinematografia românească. Sau, mai degrabă și mai corect spus, aș dori.
Lucru aproape imposibil de vreme ce în orașul în care locuiesc, acela atât de lăudat îndeosebi pe la Digi 24, nu mai există de multă vreme cinematografe, în afară de cele din complexul de săli din mall. Numai că acolo nu s-a mai proiectat de ani buni (să fie doi, să fie trei?) nici măcar o singură producție autohtonă. Oricum, eu nu am mai văzut nici una de la #Colectiv încoace. Explicația e simplă, rațională, dură. Filmul românesc nu prea se vinde, sălile sunt pustii, zece-cincisprezece spectatori care plătesc bilet nu asigură nici pe departe un minimum de rentabilitate. De profit nici nu poate fi vorbă.
Așa că, înainte de a mă bucura că, exclusiv prin eforturile financiare ale producătorilor și prin bunăvoința celor ce administrează astăzi superba clădire a Teatrului Regina Maria din Oradea, am văzut R.M.N. în regia lui Cristian Mungiu, m-am bucurat că, în sfârșit, am văzut, nu la televizor, și nu descărcat de pe net, un film vorbit în românește. De fapt, în românește, în maghiară și, nițeluș, chiar și în germană.
Multilingvismul acesta nu e nicidecum gratuit, nu are preponderent motive de ordin estetic, nu vrea să spună absolut nimic despre personalitatea sau destinul și evoluția individuală a actorilor din distribuție. Bref, lucrurile nu stau aici nici pe departe ca în spectacolul cu Pescărușul de la T.N.B. în regia lui Eugen Jebeleanu. Ține de tipul de realism pe care îl adoptă și îl cultivă filmul.
În R.M.N. este vorba despre emigrație/imigrație, despre toleranță și intoleranță, despre cât de reală sau de strict declarativă se manifestă în cotidian zisa conviețuire calmă între etnii, despre cât de dornici suntem să avem alături de noi ceea ce nemții au numit în urmă cu zeci de ani, cu un termen evident depreciativ, katzelmacher-i. Adică oaspeți. Muncitori oaspeți.
De altminteri, prima secvență din film, aceea care se consumă într-o hală de prelucrare a cărnii din Germania, secvență în care Matthias (interpretat de Marin Grigore), un român de etnie germană, mai exact, un sas, este făcut de un supraveghetor țigan leneș, fapt urmat de reacția violentă a celui jignit, nu a avut cum să nu mă ducă cu gândul exact la piesa de teatru, dar și la filmul Katzelmcaher al lui Reiner Werner Fassbinder. Incidentul din R.M.N. se petrece în zilele de dinaintea Crăciunului. Speriat de consecințe, Matthias fuge, se întoarce intempestiv pe meleagurile natale. Adică la Ditrău, o comună din Secuime, în care, după mai vechiul episod al alungării romilor, lucrurile par a sta relativ ok. Maghiarii, evident majoritari, se înțeleg cu românii, toată lumea se pregătește de marea sărbătoare, lucrurile par stăpânite de o cumsecădenie învăluitoare. Nu, nu e chiar luxe, calme et volupté, ci doar un surogat din toate astea. Surogat ce se consumă în sunetele de Dans ungar al lui Johannes Brahms ce se repetă la Căminul Cultural și în cele ale violoncelului Csillei (Judith State), fosta amantă a lui Matthias, acum directoarea unei fabrici de pâine, proprietatea unei bune prietene (Orsolya Moldovan). Fabrică ce duce lipsă de personal. Oamenii din sat sunt puțini, nu sunt nicidecum motivați de salariile mici, de neplata orelor suplimentare. Așa că atât patroana cât și directoarea sunt silite să apeleze la lucrători străini. La oameni veniți din Sri Linka. A căror sosire tulbură tot. Senzația de pace, liniștea, frățietatea mult clamată, ipocrizia devenită regulă de viață, discursul împăciuitorist și cu iz propagandistico-publicitar al proprietarului de pensiune Baciu (Ovidiu Crișan), relativa liniște a șefului de post (Kovács Levente jr.).
INTERVIURILE HotNews.ro