Cu Basescu la psihiatru (de Doru Buscu)

Sindromul Stendhal. Asa numesc psihiatrii efectul coplesitor al unei opere de arta asupra privitorului. Pacientul sufera un soc violent si ajunge in pragul lesinului. Covirsit de frumusetea obiectului, e cuprins de prostratie instantanee si, o vreme, nici perechea de palme, nici galeata cu apa nu-l readuc in lumea reala.

Pe termen lung, sindromul Stendhal produce fixatii emotionale pe sursa initiala, rar sau niciodata vindecabile. Nu ma astept ca, o data ce n-a auzit de Cartarescu, presedintele Romaniei sa fi auzit de Stendhal. Daca totusi a auzit sau l-a citit prescurtat in rapoartele serviciilor, fac o recomandare: a se evita invitatia la Cotroceni pentru decoratie, fiindca, din 1842, marele scriitor e mort.

Cu 25 de ani mai devreme insa, in 1817, intrind intr-o biserica din Florenta, Stendhal a fost izbit de culorile frescei si a dat pe loc, prin propria dambla, nume sindromului. Incerc sa-mi imaginez ce lucrare a serviciilor secrete, foste si actuale, a declansat admiratia cronica si paralizanta a lui Traian Basescu.

Ce statuie a bataii, ce fresca a urechii ciulite, ce tablou al lasitatii, al turnatoriei si al terorii zilnice a putut zgudui inocenta unui tinar capitan de nava? Ce valori ale petlitei albastre, ale susotelii si santajului l-au incremenit in pozitia adoratoare a unui sindrom Stendhal cu epoleti? Sar peste inventarul cunoscut al simptomelor de fascinatie, adica peste un an si jumatate de limbaj

dragastos si gesturi protectoare fata de servicii. E un folclor care inca poate fi clasat. Marinimia publica mai are inimi de cheltuit, ramase de la prima iubire. Dar l-am privit la intoarcerea din China. De cum a venit, Basescu s-a uitat chioris in directia prost deghizata a dosarelor Securitatii. Capsa era pusa, nervii gata alocati, iar pasii fatali desenati dinainte.

O furie tradatoare, provocata de subordonati incapabili si de anticiparea intrebarilor, i-a luat in stapinire sintaxa si vocabularul. Minia, sentimentul gresit si acuzator, a inlocuit limpezimea. In doua inflexiuni vocale, increderea s-a spart. Cit ai zice „turianu”, presedintele a traversat rascrucea in sensul gresit.

Ambuscarea bietului Ticu la CNSAS, amprentele lasate de PD la locul crimei si criza de incredere declansata n-au reusit sa-i miste pe fata nici cel mai amarit muschi al revoltei. Ca sub puterea unei vraji, presedintele s-a impleticit in vorbe evazive. Cuvintele „dosar” si „securitate” pareau sa-l fi blocat.

Cind aerul vibra de asteptare, cind momentul cerea sentinte si transari, Basescu, inventatorul discursului raspicat, a propus ceata. Dovada de viata n-a venit. Dosarul sinceritatii a fost livrat fara cartoteca. Un atac de strabism politic i-a golit monologul de logica. Reflexele de altadata au pierit, gravitatia rationala a disparut si s-au ivit primele semne de idiotenie strategica.

Trebuie sa fi stat mult de tot la Anvers ca sa ceri condamnarea comunismului doar dupa cintariri prealabile. Sa masori suferinta cu legea lui Arhimede si sa insulti ranile neinchise ale unui popor dependent de iluzia vindecarii colective sint gesturi convulsive care prevestesc sinuciderea. Basescu si-a atins joi apogeul. Creditul si simpatia au atins punctul de inflexiune.

De aici drumul nu duce decit in jos. Cind cazul e grav si urgenta o cere, e util sa faci comparatii preventive. De aceea simt nevoia sa compar vizita lui Basescu in China cu plecarea lui Ceausescu in Iran: mizeriile ramin acasa, pe agenda executiva a altcuiva.

In subconstientul defensiv, distanta fizica fata de problema depune marturie pentru distanta de interes – uneori pacientul o declara in clar prin telefon. Derbedeii rasculati la Timisoara, oarecum simetrici cu incomozii din CNSAS, sint lasati in seama slugii neconditionate. Emil Bobu sau Emil Boc, cum vreti sa-i spunem, e la post.

Zelos si speriat, el ia in arenda dorintele sefului, face treaba murdara, dar cu mina tremurata. Operatia are riscuri seismice caci e vorba despre comunism si despre securitate, teme clasice si ireductibile, cu potential declansator. Mina tremura in ambele cazuri, iar multimea iese in strada.

Acestei multimi generice, Basescu si, la vremea lui, Ceausescu, i-au oferit, la intoarcere, DISCURSUL NEPOTRIVIT. Speriati de reactie, amindoi au facut SUPRALICITARI NEPOTRIVITE. Accesul presei la dosare, fluturat de Basescu de la tribuna SRI, seamana cu suta de lei aruncata de Ceausescu din balcon. Ambele gesturi sint stupide, ambele ineficiente.

Intre ele descoperi o intimitate clinica, egala cu spaima de dezastru. Il simpatizez pe marinarul Basescu si-mi displace sa-i demonizez cosmarurile cu chipiu. Dar am sa continuu s-o fac pina cind presedintele Romaniei isi vindeca sindromul si ne povesteste sincer cum ii e trecutul. Vorba lui Stendhal: rosu sau negru?