Cum s-a facut de am ramas virgina (si) la Garana

Pentru una ca mine, la care pasiunea pentru jazz a inceput si s-a oprit la Louis Armstrong, drumetia la Garana n-a fost chiar ce m-as fi asteptat. Desi stiam ca nu-l voi gasi acolo pe L.A. ma gandeam ca va fi un soi de adunare bucolica, intr-o poienita, ca sa cascam gura si urechile la niste saxofonisti, trompetisti, pianisti, contrabasisti si ce or mai fi ei, cantaretii de jazz, teleportati cumva din salile lor de concerte in mijlocul lui fucking nowhere.

Fusesem informata ca nu prea exista locuri de cazare in zona, ca locul e nedezvoltat turistic, deci ma asteptam la plaiuri aproape virgine, cu tarani batrani la porti, lasandu-se fotografiati de hoardele de iubitori de jazz care, in asteptarea concertelor de seara, cutreiera cu rucsacul in spate muntii si padurile. Pe principiul ca atunci cand vezi o fata frumoasa nu ti-o imaginezi mergand la buda, am avut totusi surpriza sa constat ca fata aia frumoasa nu numai ca se duce la WC, dar de multe ori nu trage nici apa.

Cam asa cred ca s-au lasat amagiti si organizatorii Festivalului de Jazz de la Garana, ca iubitorii de jazz nu mananca, nu merg la toaleta decat rar, si atunci o fac doar ca sa se spele pe maini, si ca in general consumatorul de jazz nu mai e consumator si de altceva in paralel. Ei, ce sa vezi, s-au inselat! Jazzomanul de Garana face coada la gulas, nu se da in laturi nici de la niscai pastrama sau mititei la gratar, bea mult si cam orice si, pentru ca tot eram in iarba, mai si fumeaza. Iarba. Ba, judecand dupa chiuiturile patimase care s-au auzit in hotelul din Semenic intr-o seara as zice ca face si sex ca in filme 😉 Cand ceea ce se intampla pe scena ajunge la simturile lui artistice, aplauda frenetic si chiar se ridica in picioare. Ceea ce urmeaza sa va povestesc este doar o experienta personala. Nu e o cronica de festival – pe care de altfel nu am pregatirea intelectuala ca sa-l judec – nici un ghid turistic.