Mi s-a mai spus (chiar de un cunoscut și apreciat jurnalist) că „tot nu vor fi condamnați securiștii” și atunci, „măcar Iliescu să plătească”. Am mai spus-o: aici nu este vorba de Ion Iliescu. Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare îl acuză, dar probele nu. Ca orice cetățean egal în fața legii, Ion Iliescu trebuie condamnat pentru crime pe care le-a comis,  conform unor probe clare, neechivoce (cum ar putea fi cazul în dosarul Mineriada) iar nu pentru cele pe care i le-a pus în seamă fosta Securitate, pentru a se disculpa pe sine, scrie într-un articol pe Contributors.ro, istoricul Andrei Ursu, autorul volumului “Tragatori si mistificatori. Contrarevolutia Securitatii in decembrie 1989”, scris impreuna cu Roland O. Thomasson 

Context: Pe 20 septembrie 2024 s-a judecat în camera preliminară a ICCJ ultima versiune a rechizitoriului parchetului militar în Dosarul Revoluției, semnat de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu. Respectiv, s-a dezbătut dacă acest act de sesizare al instanței a fost legal și corect întocmit. Instanța a decis că nu a fost.

(Citește articolul Conștiința Justitiei Române?)

În „precizările/lămuririle” prin care ar fi trebuit să „clarifice” aspectele de neregularitate ale actului de sesizare reținute de către completul de cameră preliminară, Parchetul expune un șir de motive pentru care nu a putut s-o facă: activitatea procurorilor militari ar fi fost „deosebit de laborioasă”; eforturile procurorilor „sunt reliefate de volumul impresionant al actelor de urmărire penală efectuate și de vastul material probator ce compune prezentul dosar”; în aceste condiții, evaluarea materialului probator a reprezentat „o sarcină deosebit de dificilă”.

Evident, astfel de autoevaluări exagerate nu pot suplini lipsa efortului procurorilor de a îndrepta neregularitățile semnalate. Un volum oricât de mare de acte de urmărire penală nu constituie un argument juridic pentru validitatea rechizitoriului, atâta vreme cât aceste probe nu au fost analizate sistematic și judicios, iar majoritatea, în special cele relevante și semnificative, au fost ignorate sau greșit interpretate. Temeinicia unui act de acuzare nu se măsoară, evident, în kilograme de dosare.

Procurorii se referă și la alte probleme de care s-ar fi lovit în anchetă: „gradul ridicat de conspirativitate” implicat de „acțiunile diversioniste desfășurate de către inculpați”; „numărul foarte mare al persoanelor implicate în evenimentele din acea perioadă”; „imposibilitatea desfășurării imediate a unor cercetări care să permită obținerea și valorificarea unor mijloace materiale de probă”; „decesul multora dintre persoanele implicate în evenimente, inclusiv al unor actori esențiali”; „perioada lungă de timp scursă de la data faptelor, care își pune amprenta asupra acurateței declarațiilor martorilor și alte asemenea cauze”.

Astfel, procurorii au oferit multiple motive pentru care „detaliile evenimentelor analizate nu puteau, în mod obiectiv, să fie clarificate”(!). Parchetul recunoaște deci că nu poate clarifica situația de fapt așa cum a fost prezentată în Rechizitoriu.

Cu privire la melanjul între drept, politică și istorie reproșat de judecători, Parchetul reiterează faptul (de altfel larg cunoscut) că „Revoluția Română din Decembrie 1989 a făcut obiectul unor cercetări de natură istorică și al unor anchete jurnalistice”. Nu clarifică însă modul cum a ales  cercetările istorice și anchetele jurnalistice utilizate în rechizitoriu, valoarea științifică, credibilitatea și gradul lor de coroborare cu situația de fapt (deci valoarea lor probatorie).

O frază grăitoare pentru strategia defetistă a SPM: „în ciuda criticilor, atât de natură oficială cât și neoficială, cu privire la ancheta desfășurată în această cauză […] atât în cuprinsul hotărârilor judecătorești de trimitere și retrimitere a dosarului la procuror, nu se precizează care ar fi soluțiile de remediere a pretinselor neajunsuri ale anchetei”. Cu alte cuvinte, procurorii nu și-au îndeplinit misiunea timp de 35 de ani, inclusiv în cele 5 zile pe care le-au avut la dispoziție pentru a remedia neregularitățile recent semnalate, pentru că nu li s-a spus cum s-o facă!

Desigur, aserțiunea este și profund falsă: atât hotărârile judecătorești de restituire a cauzei la Parchet, cât și criticile neoficiale (inclusiv studiile și cărțile pe care le-am depus la dosarul cauzei, unele dintre care au fost cunoscute de procurori încă dinaintea finalizării primului rechizitoriu, respectiv din anul 2018) au explicat ce aspecte trebuie remediate, și li s-a oferit soluția de remediere: respectiv analiza corectă și aprofundată a întregului material probator și, la nevoie, extinderea acestuia, pentru a stabili cu precizie și claritate, printre altele, natura raporturilor (inclusiv de încredere/conflict) existente între Ministerul Apărării, Ministerul de Interne și Departamentul Securității Statului; existența sau inexistența unei acțiuni conspirate a ofițerilor de Securitate camuflați în uniforme militare; existența sau inexistența unei acțiuni violente a trupelor USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă) ale organelor de Securitate ori ale unor cetățeni străini instruiți la Școala de Securitate de la Băneasa, etc.

Procurorii nu au oferit motivele pentru care au ignorat masivul probatoriu (mărturii, documente medicale, probe balistice, documente de la CNSAS) care dovedește existența unei acțiuni violente, camuflate în special după 22 decembrie, a unor cadre din USLA, Direcția a V-a și alte unități ale Securității Statului coordonată de Iulian Vlad si comandanții județeni ai Securității. Nu au explicat în ce scop și cum au fost pregătite acțiunile de tip diversionist-terorist, cine a dat ordinul și cum au fost declanșate; nu au identificat lanțul de comandă și de cauzalitate, inclusiv toți ofițerii implicați, pornind de la vârful instituțiilor de forță până la tragătorii care, în fiecare caz, au ucis sau rănit victimele de după 22 decembrie. Cu alte cuvinte, diversiunea orchestrată la vârf – chintesența actului de acuzare – nu a avut niciun executant.

Secția Parchetelor Militare invocă în schimb motivul, de altfel real, că a existat o „modalitate cu totul inedită de comitere a crimelor contra umanității” după 22 decembrie 1989. Însă, evident, ei nu au făcut niciun efort pentru a desluși, în mod riguros, juridic și științific, pe baza probelor existente și prin administrarea unora suplimentare, acest mod inedit de comitere a crimelor. Modalitatea „inedită” nu este decât o altă justificare pentru propria „echivocitate în ceea ce privește descrierea faptelor și acuzațiile formulate”.

În final, Parchetul insista asupra aspectelor „ce nu pot fi, în mod obiectiv, clarificate raportat la specificul cauzelor ce privesc comiterea infracțiunilor contra umanității”. Or, dacă aspectele care ar face imposibilă stabilirea obiectului și a limitelor judecății nu mai pot fi clarificate, rezultă că procurorii se dezic de propria misiune, declarând-o efectiv imposibilă.

În realitate, probe care să elucideze neajunsurile de mai sus și modalitatea „inedită” a atacurilor teroriste din decembrie 1989 s-au aflat la dispoziția procurorilor în toți acești ani, inclusiv în dosarul Revoluției, așa cum le-a sumarizat Costinel Mirea în concluziile sale scrise, și cum sunt descrise în volumele aprobate ca probe în acest dosar, menționate mai sus.

Victimele, adevărul și dreptatea

În cadrul ședinței din 20.09.2024, am asistat, în sala de judecată a ICCJ, la o stranie dezbatere de așa-zis drept penal.

Reprezentantul Parchetului a susținut că judecata poate și trebuie să înceapă, chiar dacă actul de sesizare are neregularități, fiind, deci, nelegal întocmit. Aceasta s-ar justifica pentru motivele de mai sus („sarcină deosebit de dificilă”, „volum impresionant al actelor” și că „detaliile nu puteau, în mod obiectiv, să fie clarificate”), și specificului infracțiunilor contra umanității. Or, Codul de procedură penală nu prevede, evident, nicio derogare pentru aceste infracțiuni, derogare care să permită judecarea unei cauze pe baza unui rechizitoriu nelegal întocmit. Pledoaria procurorului a reprezentat, practic, o etalare a ignoranței SPM cu privire atât la acest tip de infracțiuni, cât și la „detaliile evenimentelor” pe care le-au studiat timp de 35 de ani.

Avocații inculpaților au speculat problemele formale din rechizitoriu și din răspunsul SPM, fără să menționeze o vorbă cu privire la falsificarea probatoriului în favoarea adevăraților vinovați. Nu au pronunțat nici măcar o dată cuvântul „Securitate”. Asta deși, în decembrie 1989, doi dintre clienții lor, Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu, au știut cu prisosință că teroriștii erau din Securitate, „apărători fervenți” ai lui Nicolae Ceaușescu, care trăgeau „din orice poziție”. Și au declarat-o, după cum se știe, în fața jurnaliștilor și a camerelor de filmare ale Televiziunii. Însă după ce i-au preluat pe aceeași teroristi în noile structuri de forță și timp de 35 de ani i-au  protejat, este evident că cei doi nu mai au cum să-i mai acuze astăzi[1]. Cum spuneam, ar recunoaște că au favorizat criminalii, ceea ce este în sine faptă penală.

Pe lângă avocatul lui Costinel Mirea și al celor peste 150 de răniți craioveni, Ilie Dragulin (el însuși rănit la Revoluție), puțini alți avocați au cerut ca dosarul sa fie restituit la parchet, deși este, evident, singura șansă de stabilire a adevărului[2]. Majoritatea au invocat următorul argument de ordin aparent moral: după 35 de ani, clienții lor au dreptul la daune, adică la o compensație financiară.

Avocații respectivi au cerut instanței să judece prin „filtrul laturii umane” și să aprecieze „încărcătura emoțională” și „spiritul” acestui caz, chiar dacă actul de sesizare are neregularități. S-a invocat procesul de la Nuremberg, unde s-ar fi judecat crime împotriva umanității fără să se fi putut stabili responsabilitatea inculpaților pentru fiecare victimă în parte. (Ignorând, evident, o problemă de esență: la Nuremberg situația de fapt era clarificată cu asupra de măsură, și erau deferiți justiției adevărații criminali ai regimului nazist. Ceea ce nu s-a prea întâmplat în România cu criminalii și torționarii regimului comunist, cu atât mai puțin în dosarul în discuție.)

O măsură a gradului de penetrare a legendelor Securității plantate în spațiul public a dat-o o tânără avocată care a pretins, pur și simplu, că adevărul despre crimele de la Revoluție oricum nu-l putem afla, întrucât s-ar afla ferecat în arhivele GRU (serviciul secret al armatei ruse)(!). România fiind, în 1989, conform tinerei absolvente de drept, „în proporție de 80-90% sub control sovietic” (din ce surse și-o fi extras aceste procente rămâne ca domnia să ni le expună într-o lucrare viitoare). În concluzie, avocata le spunea judecătorilor că „nu e momentul să cerem atâta precizie”, să delibereze „față în față cu sine” și mai puțin cu legalitatea actului de sesizare. Pentru că noi românii, nu-i așa, oricum nu ne putem face lumină „cu exactitate” în dosarul propriei noastre Revoluții[3].

Alți avocați solicitau ignorarea nelegalității Rechizitoriului pur și simplu pentru că „așa doresc majoritatea părților”, cărora li se cuvin „daune”, pentru că actul de justiție trebuie făcut „cu celeritate”, și că e mai bine să o facem acum, chiar în condițiile de „echivocitate în ceea ce privește descrierea faptelor și acuzațiilor formulate”. Cu alte cuvinte, chiar dacă adevărații vinovați nu sunt nici măcar inculpați.

Un avocat ne-a punctat mai clar, ulterior, în privat, sensul acestor pledoarii: „Ce contează cine sunt vinovații? Dacă măcar unul dintre cei trei (inculpați în Rechizitoriu, n.m.) este găsit vinovat, atunci clienții mei obțin daune de la Ministerul Apărării prin Ministerul Finanțelor”. Adică de la statul român.

Avem cu adevărat o dilema morală?

Refacerea și extinderea anchetei va întârzia finalizarea dosarului Revoluției, cel mai probabil cu ani de zile. Și este adevărat că victimele care s-au sacrificat pentru libertate, precum și rudele celor decedați, merită daune și recunoștința noastră. Preferabil cât mai curând.

Mi s-a mai spus (chiar de un cunoscut și apreciat jurnalist) că „tot nu vor fi condamnați securiștii” și atunci, „măcar Iliescu să plătească”.

Am mai spus-o: aici nu este vorba de Ion Iliescu. Rechizitoriul SPM îl acuză, dar probele nu[4]. Ca orice cetățean egal în fața legii, Ion Iliescu trebuie condamnat pentru crime pe care le-a comis,  conform unor probe clare, neechivoce (cum ar putea fi cazul în dosarul Mineriada) iar nu pentru cele pe care i le-a pus în seamă fosta Securitate, pentru a se disculpa pe sine.

Această dezinformare a fost propagată masiv de cadre ale DSS și foști informatori, deveniți guru ai presei românești sau „istorici” frecventați de unele canale de televiziune (amintim aici pe Sorin Roșca Stănescu, Ion Cristoiu, Alex Mihai Stoenescu, Cristian Troncotă, Filip Teodorescu, Vasile Mălureanu, Aurel Rogojan etc.). Mai mult sau mai puțin paradoxal, narațiunea ceaușist-securistă a fost acceptată, din motive mai degrabă ideologice decât factuale, și de mulți intelectuali din Opoziția anilor ’90.[5]. Văzând-o cvasi-acceptată în spațiul public, legenda nevinovăției Securității a fost apoi facil preluată de procurorii militari[6], cel puțin pentru a-și ușura munca, dacă nu și în virtutea unor conivențe mai adânci.

Nu cred că putem accepta să fie absolviți de uciderea a peste o mie dintre eroii noștri și rănirea a altor peste patru mii, adevărații criminali. Respectiv, garda pretoriană a dictaturii ceaușiste, cea care ne-a ținut îngenunchiați sub cea mai umilitoare perioadă a istoriei noastre recente. Care de 35 de ani încearcă să-și ascundă crimele schimbându-ne istoria. Nu cred că avem cu adevărat o dilemă morală aici. Decât o justiție arbitrară sau injustiție – ce poate lăsa sechele profunde în conștiința nației și în capacitatea noastră de a proteja generațiile viitoare de un nou regim criminal – consider că este mai bună o justiție întârziată.

Nu-mi fac iluzii cu privire la motivele judecătorilor ICCJ. Cert este că ceea ce au solicitat procurorilor este elementar. Îmi pun însă speranța în actualul șef al SPM, generalul magistrat Adrian Nicolau. Într-o discuție pe care am purtat-o cu domnia sa în august 2023 la SPM, mi-a spus textual că „nu crede în teoria” lui Cătălin Ranco Pițu „că teroriștii n-ar fi existat”, teorie care absolvea Securitatea. Mi-a amintit că a lucrat la dosarul Revoluției cu procurorul Popov în anii ’90 (cel puțin privind evenimentele de la MAPN) și că este de părere că cei care au tras în noi după 22 au fost foarte probabil „rezistenții” din Securitate ai lui Ceaușescu.

Și astfel revin la problema de conștiință a Justiției române, cea dominată timp de 35 de ani de frica remanentă față de principala instituție represivă a dictatorului Nicolae Ceaușescu. O frică de care eroii timișoreni s-au „mântuit” încă din 15-16 decembrie 1989, dar care încă bântuie (alături, poate, de adânci conivențe) prin sălile de judecată și birourile reprezentanților Ministerului Public. Frica și posibile conivențe care au dus la decizia din 27 iulie 2023, care i-a absolvit pe torționarii lui Gheorghe Ursu sub pretextul că în anii ’80 nu ar mai fi existat nici măcar o relație de adversitate între Securitatea dictatorului și poporul român. De unde ar rezulta, desigur, că nici Revoluția n-a avut vreun sens, fiind opera „agenturilor”. De unde și nostalgia unora dintre noi pentru dictatură.

Faptul că un om precum Costinel Venus Mirea se luptă în continuare și își cere dreptatea din scaunul său cu rotile, pentru el și colegii răniți, ar trebui să ne inspire pe toți. Dincolo de orgolii intelectuale și pasiuni ideologice, de convingeri facile rezultate din lecturi sumare, lipsite de o bază factuală, avem nevoie de dreptate și adevărul istoric. Se știe, desigur, rostul cunoașterii istoriei, în lipsa căreia suntem sortiți să-i repetăm greșelile. Repet, avem nevoie de pedepsirea celor vinovați de crime împotriva umanității, pentru ca ele să nu se mai repete. Pentru asta, trebuie să citim, să analizăm probe credibile, să căutăm adevărul prin ceața groasă a dezinformării.

Costinel Mirea ne oferă un model de conștiință a Justiției, care sperăm să fie urmat de generalul Adrian Nicolau. Poate și de președintele Iohannis, care în decembrie 2019 mi-a spus că știe că cei care au tras după 22 decembrie au fost securiști. Însă tot domnia sa a fost cel care l-a numit ulterior pe Cătălin Ranco Pițu la șefia SPM, deși acesta din urmă fusese autorul principal al Rechizitoriului cu pricina, cel care-i albea pe securiști. Măcar acum, la sfârșit de mandat Iohannis, sau la începutul viitorului mandat prezidențial, politicienii vor dispune ca acest dosar istoric să fie instrumentat de o echipă de procurori onești, cu conștiința Justiției. – Citește întregul articol și comentează pe contributors.ro