Cum să ai o căsnicie fericită cu adevărat într-o lume în care partenerii abia se mai suportă unul pe altul, dar se pozează zâmbitori ca să salveze aparențele

Consilierii de cuplu care lucrează cu persoane aflate în relații de lungă durată au observat că stabilitatea apare atunci când cei doi aleg, în fiecare etapă a vieții, să se recăsătorească simbolic unul cu celălalt, actualizându-și relația la propriile schimbări.

Conceptul a fost popularizat de psihoterapeuta americană Esther Perel în cartea „Mating in Captivity,” publicată în 2006: „Cei mai mulți oameni vor avea două sau trei căsătorii sau relații serioase în viața lor adultă. Unii dintre noi le vor avea cu aceeași persoană.”

Assael Romanelli, terapeut israelian de cuplu, a descris într-un articol din Psychology Today cazul lui Jim și Yolanda, un cuplu care a ajuns la el după 13 ani de căsătorie și patru copii. Arătau obosiți, erau în faza acuzațiilor reciproce și a tăcerii ostile. Jim recunoștea că era mulțumit doar să „suporte” căsnicia și l-a întrebat direct pe terapeut: „Chiar este posibil să îți mai dorești același partener după atâția ani?”

Romanelli a scris în același articol că întrebarea l-a urmărit ani de zile, până când el însuși a traversat o criză maritală, în 2018, după șapte ani de căsătorie cu Galit, sociolog și coach relațional. Atunci a înțeles că prima lor căsătorie se terminase. Erau încă împreună, dar versiunea lor care spusese „da” nu mai exista.

Mitul potrivit căruia oamenii nu se pot schimba

Corpurile se modifică, interesele evoluează, prioritățile se schimbă, libidoul variază. Aproape fiecare celulă din corp se înnoiește la câțiva ani. Dar mulți se așteaptă ca mariajul să rămână identic cu ziua căsătoriei.

Profesorul Daniel Gilbert de la Universitatea Harvard a identificat în cercetările sale un fenomen pe care l-a numit „iluzia sfârșitului poveștii.” A studiat oameni cu vârste între 18 și 68 de ani și a descoperit că toți s-au schimbat mult mai mult într-un deceniu decât anticipaseră. „Ființele umane sunt proiecte aflate în plină desfășurare, dar tindem să credem că am ajuns la versiunea noastră finală,” a explicat Gilbert într-o prezentare TED din 2014.

În multe cupluri, schimbările prin care trece partenerul sunt percepute ca o formă de trădare, nu ca un proces natural al vieții adulte. Iar această percepție duce, cel mai des, la tensiuni, dezamăgiri sau despărțiri.

„Nu mai este bărbatul cu care m-am căsătorit,” poate spune cineva. Altcuiva i se pare că transformarea s-a produs într-un singur sens: „Ea a rămas la fel, eu nu.” Există și varianta spusă fără reproș direct: „Ne-am îndepărtat.”

Patru instrumente pentru reinventarea relației

După criza lor maritală, Assael și Galit Romanelli au dezvolat un model practic în patru etape, testat pe propria lor relație de-a lungul a 15 ani. Sunt acum la cea de-a șasea căsătorie unul cu celălalt. Au aplicat modelul în cabinetul lor de terapie din Tel Aviv și în workshop-uri pentru cupluri, convinși că deși nu fiecare cuplu are nevoie de terapie, toate pot beneficia de pe urma instrumentelor relaționale.

1. Jocurile

Jocul în cuplu înseamnă flexibilitate, spontaneitate și dorința de a ieși, din când în când, din scenariile previzibile. Se poate manifesta prin plimbări fără destinație, prin gătit făcut cu relaxare, fără obsesia rezultatului perfect, prin mișcare spontană pe muzică în spațiul intim al casei sau prin mici provocări asumate în doi.

„Jocul este lubrifiantul relațiilor; împiedică lucrurile să se blocheze și menține energia în flux între voi,” au precizat cei doi terapeuți.

2. Recunoașterea propriilor defecte

Relația scoate la suprafață reacții pe care oamenii nu le observă în mod normal la ei înșiși. Gelozia, impulsivitatea, teama de respingere, nevoia de a controla lucrurile sau tendința de a critica. De multe ori, aceste trăiri sunt atribuite direct partenerului. Apar replici precum „tu ești gelos” sau „tu te enervezi din nimic.”

Însă, când aceste reacții sunt recunoscute ca fiind personale, accentul trece de la vină la înțelegere. Un bărbat care spune că se simte „sufocat” poate descoperi că anxietatea lui de a fi părăsit îi alimentează atașamentul excesiv. O femeie care acuză răceala partenerului ajunge să vadă că evită propria vulnerabilitate și se apără prin critică.

3. Capacitatea de a asculta

Majoritatea conversațiilor importante din cuplu devin o adevărată luptă în care unul vorbește, iar celălalt își pregătește contra-argumentele în cap, așteptând să termine. Nimeni nu ascultă cu adevărat.

Să asculți cu adevărat înseamnă să taci când partenerul vorbește, să observi ce simți în corp când auzi cuvintele lui și să tragi aer în piept înainte să răspunzi. De exemplu, când soțul spune „mă simt singur în relația asta”, în loc să sară cu „dar stau cu tine în fiecare seară,” soția poate să întrebe „de când te simți așa?” sau „cum arată singurătatea asta pentru tine?”

Cei doi terapeuți spun că nu e nevoie să repari imediat, nici să te aperi. E suficient să asculți și să auzi cu adevărat ce încearcă să-ți spună celălalt.

4. Rostirea adevărului incomod

În multe cupluri, adevărul direct este evitat. Oamenii spun „sunt bine” când sunt răniți. Spun „cum vrei tu” când au o preferință clară. Înghit mici nemulțumiri până când ajung să explodeze.

Comunicarea directă a nevoilor și emoțiilor autentice e mai eficientă decât să aștepți ca partenerul să le ghicească făcându-i reproșuri indirecte.

Patru piloni ai relațiilor durabile

Randi Gunther, terapeut cu peste 40 de experiență în consiliere de cuplu a detaliat în Psychology Today patru caracteristici ale cuplurilor care rămân împreună pe termen lung, dar care sunt mai rar discutate decât aspectele evidente precum comunicarea sau sexul. Autorul, care a lucrat mii de ore cu cupluri în stări de vulnerabilitate maximă, spune că aceste patru elemente sunt mai importante decât orice altceva.

Sprijinul constant

În relațiile care rezistă, partenerii devin instinctiv puncte de sprijin unul pentru celălalt. Reacția nu este calculată, nu este negociată, apare firesc atunci când este nevoie. Se păstrează respectul chiar și în perioade tensionate, iar defectele nu devin arme.

Unul dintre pacienții citați de autor spune: „El este sprijinul meu. Indiferent ce se întâmplă, știu că va fi acolo pentru mine, fără întrebări.” Un alt participant la studiu afirmă: „Ea mă înțelege pur și simplu. Dacă am probleme, știe cum să mă ajute în moduri pe care le pot accepta, fără condiții.” O femeie intervievată adaugă: „El știe ce să facă atunci când lucrurile sunt dificile. Își ține promisiunile și știe cum să mă ajute să rămân concentrată când intru în panică.”

Primul apel în momentele decisive

Când o persoană trebuie să rezolve ceva dificil, să facă față unei pierderi sau să ia o decizie importantă, nu își sună mama, prietenul cel mai bun sau colegul. Își sună partenerul. Pentru că are încredere că răspunsul va fi onest și lipsit de judecată.

Conform articolului, un pacient explică: „Ea gestionează lucrurile cu calm, indiferent ce avem de înfruntat. Pot conta pe faptul că îmi va spune ce vrea și când vrea. Fără jocuri. Nu am avut niciodată atâta încredere în cineva.” O femeie citată în același material spune: „Mereu apelez la el mai întâi. Doar ascultă și încearcă să mă ajute să descopăr ce am nevoie.”

Roluri flexibile în viața de zi cu zi

În relațiile tensionate puterea e împărțită în teritorii fixe. Deciziile despre bani, copii, program sau locuință devin surse de tensiune. În cuplurile stabile apare un schimb natural de responsabilități. Conduce cel care se pricepe mai bine într-un anumit domeniu. Nu există competiție.

O femeie citată în articol afirmă: „Amândoi lucrăm. Când ajungem acasă, sunt multe de făcut. Pur și simplu ne apucăm împreună. Uneori gătesc eu, alteori el. Dacă am mai multă muncă de făcut, el se asigură că totul este rezolvat ca să îmi pot termina treaba.” Un bărbat intervievat de autor spune: „Întârzii de la serviciu două seri la rând și nu pot pregăti lucrurile pentru călătoria noastră. Ajung acasă și totul este făcut, exact cum aș fi făcut-o eu.”

Libertate în cadrul angajamentului

La început, energia cuplului este concentrată aproape integral pe relație. Odată cu trecerea anilor, apar responsabilități, presiuni profesionale, rutină. Cuplurile care rezistă acceptă această schimbare. Își acordă spațiu fără a transforma libertatea într-o formă de distanță. Recunosc deschis riscul rutinei și al predictibilității. Înțeleg că tentațiile apar mai ușor atunci când relația devine rigidă.

„O iubesc atât de mult încât dacă ar avea nevoie să părăsească relația pentru ceva care i-ar schimba cu adevărat viața în bine, cum aș putea vreodată să vreau ca ea să fie cu mine, dorind cu ardoare să fie altundeva,” a spus spus un bărbat intervievat. O femeie formulază astfel aceeași idee: „Vreau ca el să fie mereu liber să își examineze alegerile de viață, inclusiv să fie cu mine. Când mă alege, îmi spune că încă sunt cel mai bun loc pentru el.”

De ce recăsătorirea nu vine natural

Assael și Galit Romanelli explică rezistența la schimbare prin modele familiale. Cei mai mulți oameni nu și-au văzut părinții actualizându-și relația. Fie au crescut lângă cupluri funcționale doar în aparență, fie în preajma relațilori tensionate. Cultura populară a consolidat extremele: idilă eternă sau destrămare dramatică.

Cei doi descriu conceptul de recăsătorire ca pe o hartă practică pentru cuplurile care vor să își reconstruiască relația fără a o abandona.

„Nu avem nevoie de un partener nou. Avem nevoie de o modalitate nouă de a fi cu cel pe care îl avem deja,” au conchis cei doi.