Cum știm ceea ce știm în analiza de politică externă?

În ultimele săptămâni, Federația Rusă a mobilizat un număr semnificativ de trupe la granița cu Ucraina, în patru locații la mai puțin de 150 de km distanță de cele două „republici” secesioniste controlate de Kremlin. Mobilizate inițial pentru un exercițiu militar anual, numărul acestora a crescut semnificativ până la punctul în care o potențială invazie a estului Ucrainei devine probabilă. Totodată, presa americană informează că pe teren au loc mișcări extinse ale unor întregi batalioane către și de la granița cu Ucraina pentru a eclipsa intențiile Rusiei și pentru a produce incertitudine.

În acest timp, la București, o multitudine de comentatori și analiști de politică externă se exprimă public cu privire la intențiile pe care Vladimir Putin le urmărește prin această mobilizare militară extraordinară la granița cu Ucraina. Multe dintre aceste intervenții exprimă interpretări cu valoare de adevăr indubitabil. Ei spun că știu care sunt intențiile concrete ale Rusiei atunci când mobilizează 175.000 de soldați la granița cu Ucraina. Această situație ridică câteva întrebări legate de cum știm ceea ce știm despre evenimentele care au loc la granița dintre Rusia și Ucraina. Înțelegerea modului în care ajungem să cunoaștem ceea ce afirmăm că știm este esențială în analiza de politică externă, în special pentru că relațiile internaționale sunt definite de incertitudine.

Incertitudinea este una dintre caracteristicile fundamentale ale relațiilor internaționale. Într-un context internațional anarhic și din ce în ce mai complex, incertitudinea reprezintă elementul care ne limitează cunoașterea și ne condiționează comportamentul. Prin incertitudine înțelegem acea stare în care nu avem suficiente informații pentru a putea descrie cu exactitate o situație sau evoluția unor evenimente. Prezența incertitudinii înseamnă că nu putem avea acces nemediat la adevăr, în special la intențiile și motivele care conduc un anumit comportament sau evenimente.

În prezența incertitudinii, analiștii și comentatorii de politică externă au obligația de a clarifica cum știu ceea ce afirmă că știu. Cum ajung la concluziile la care ajung cu privire la acele aspecte care nu sunt vizibile cu ochiul liber. În cazul concret despre care vorbim, analiștii de politică externă trebuie să ne spună cum au ajuns să știe care sunt intențiile Kremlinului legat de mobilizarea trupelor de la granița cu Ucraina. Nu trebuie să ne spună cum știu despre prezența trupelor, căci acest fapt a fost deja confirmat empiric prin fotografii din satelit și declarații ale Moscovei care confirmă prezența acelor trupe acolo. Însă ce nu este clar și de la sine evident este de ce sunt ele acolo, iar aici intervine analistul sau comentatorul de politică externă. Pentru asta, analiștii de politică externă au mai multe instrumente pentru a ajunge la cunoaștere, pe care trebuie invariabil să ni le prezinte atunci când își justifică concluzia cu privire la intențiile celuilalt.

Asta este cu atât mai important atunci când analiști sau comentatori de politică externă exprimă afirmații cu valoare de adevăr în spațiul public. Trebuie să reținem că incertitudinea este starea naturală a sistemului internațional, deci orice mișcare în direcția certitudinii, a cunoașterii, presupune justificare și explicație. Și pentru că incertitudinea rămâne întotdeauna pericolul din umbră al oricărei analize, un analist poate face afirmații absolutiste despre intențiile altuia doar atunci când are informații absolute care înlătură orice îndoială, orice incertitudine. În absența informațiilor absolute, orice analist poate cel mult să emită opinii și analize cu caracter probabilistic care recunosc limitările produse de calitatea informațiilor avute la dispoziție. Iar în problemele de politică externă cu greu putem găsi cazuri în care avem acces la informații absolute. Ce ar trebui să reiasă din asta este o reținere generală a oricărui analist de politică externă de a emite afirmații cu valoare de adevăr și recunoașterea premiselor și limitărilor inerente oricărei analize bazate pe informații circumstanțiale. A face altfel ar însemna să dezinformăm audiența căreia i se adresează analiza și să riscăm producerea unor consecințe politice greu de controlat ulterior.

Moduri de cunoaștere în analiza de politică externă

Analiștii de politică externă lucrează, în general, cu două moduri de cunoaștere: cunoaștere empirică și inferențială. Aceste două moduri de cunoaștere structurează activitatea de analiză și ne oferă elementele necesare concluziilor și afirmațiilor pe care le facem.

Cunoașterea empirică

Primul mod de cunoaștere este cel empiric, bazat pe fapte concrete care sunt observabile și tangibile. Faptul că guvernul Federației Ruse a mobilizat un număr de peste 100.000 de soldați la granița cu Ucraina este un fapt, este parte a cunoașterii empirice pe care o avem despre ce se întâmplă în Rostov. Sistemul geo-spațial și aerian de supraveghere american a detectat și fotografiat mobilizarea și staționarea acestor trupe în proximitatea granițelor cu Ucraina. Atâta vreme cât avem încredere în instrumentele care au identificat staționarea acestor trupe în regiunea Rostov din sud-vestul Rusiei, nu putem contesta acest fapt empiric.

Problema analitică care apare este legată nu de determinarea faptului empiric, ci de interpretarea pe care o oferim acestor evenimente. Faptele nu pot vorbi pentru ele însele, ci au nevoie de interpretare și analiză. Ceea ce pentru mine poate fi o pregătire pentru invazia Ucrainei, pentru altul poate fi doar o mișcare strategică pentru a cere o întâlnire față-în-față cu Joe Biden, fără nicio intenție de a trece granița către Ucraina. Ambele interpretări sunt plauzibile. Premisele acestor interpretări sunt legate de presupusele intenții ale actantului care produce faptul empiric observat. Iar aici lucrurile se complică pentru că faptele empirice sunt vizibile cu proverbialul ochi liber (din satelit), dar intențiile sunt opace. Nu le putem observa liber și deci nu putem avea acces la cunoaștere nemediată, certă, sigură.

Cunoașterea inferențială

În majoritatea cazurilor, analiza de politică externă reprezintă produsul investigării acțiunilor unor state din sistemul internațional și presupusele intenții pe care aceste state le au atunci când acționează într-o direcție sau alta. Dar cum putem ști care sunt intențiile statelor dacă nu putem măsura direct ce vor liderii acestora? În condiții de anarhie și incertitudine, opacitatea legată de intenții creează stimulentele pentru ca liderii naționali să încearcă să păcălească așteptările rivalilor internaționali. Asta le oferă acestora avantaje tactice sau strategice în interacțiunea cu cei din urmă. Așadar, există mereu riscul ca intențiile adversarului să nu fie cele evidente și să fim victima fie a unor încercări de păcălire sau a propriilor noastre prejudecăți și bias-uri față de celălalt actant.

Pentru a putea deduce care ar putea fi intențiile Rusiei, spre exemplu, analiștii de politică externă apelează, în general, la trei instrumente: (a) analiza declarațiilor liderilor de la Kremlin; (b) analiza predispozițiilor istorice ale Rusiei în Europa centrală și de est; (c) teoriile relațiilor internaționale. Fiecare dintre aceste trei instrumente vine cu avantaje și dezavantaje.

Analiza declarațiilor recente ale Moscovei ne arată intențiile generale ale Federației Ruse legate de ordinea liberală internațională și de arhitectura de securitate din Europa. Pe parcursul ultimului deceniu, începând cu celebrele discursuri ale lui Vladimir Putin de la Conferința de la Munchen și de la Clubul Valdai din 2008, Rusia și-a manifestat nemulțumirea cu privire la monopolul strategic american asupra relațiilor globale de securitate și a rolului marginal pe care îl are în arhitectura de securitate europeană. Chiar săptămâna trecută, Sergei Lavrov a anunțat că Moscova va propune un nou pact de securitate european care ar urma să oprească extinderea către est a NATO.

Aceste declarații ale Moscovei se potrivesc cu predispozițiile de securitate ale Rusiei în Europa centrală și de est pe care le cunoaștem din istorie. Experții în politica externă și istoria Rusiei au arătat că Rusia a fost mereu preocupată de crearea unor spații tampon prin care să-și asigure securitatea la granițele din vest. Inclusiv analiști proeminenți ai spațiului rus din România, precum Armand Goșu, ne atrag atenția asupra prezenței unui discurs istoric predominant la Moscova care se concentrează pe acele episoade din istoria Rusiei în care lipsa unui „spațiu vital” de securitate la granița vestică a imperiului a dus la invazii occidentale a nucleului etno-național rusesc. Această predispoziție este, de asemenea, concordantă cu așteptările empirice a unor teorii cheie, precum neorealismul.

Declarațiile răspicate și repetate ale Moscovei privind poziția acesteia în cadrul arhitecturii de securitate în Europa, alături de predispozițiile istorice pe care le putem cunoaște legate de dorința Rusiei de a avea zone tampon în vecinătatea vestică, ne permit să emitem concluzii cu un nivel ridicat de certitudine, în baza informațiilor clare și aproape nemediate, legat de intențiile generale ale Rusiei față de Europa centrală și de est. Însă aceste informații nu ne pot permite să emitem concluzii analitice la fel de certe despre intențiile particulare, specifice pentru cazuri și evenimente individuale. Ce poate constitui o dovadă suficientă pentru un anumit nivel de analiză nu reprezintă, în egală măsură, o dovadă suficientă pentru un alt nivel de analiză.

Problema nivelurilor de analiză

Niveluri diferite de analiză necesită dovezi diferite pentru a putea face afirmații legate de intenționalitatea unor actanți din relațiile internaționale. Cu cât nivelul de abstractizare scade, cu atât povara susținerii unor afirmații despre cazuri concrete crește. Putem ști care sunt intențiile generale ale Rusiei față de ordinea de securitate din Europa fără a cunoaște care sunt intențiile specifice ale Moscovei atunci când mobilizează trupe la granița cu Ucraina. Afirmația (1) cum că Rusia dorește o zonă tampon între ea și NATO, care este o afirmație generală despre intențiile ruse bazate pe dovezi accesate relativ direct, nu se află în contradicție cu afirmația (2) cum că nu știm ce intenții specifice și concrete are Vladimir Putin atunci când mobilizează trupe la granița cu Ucraina. Faptul că știm intențiile generale nu înseamnă că știm și intențiile specifice dintr-un caz anume. Ce poate fi valabil cu titlu general nu este în mod neapărat nevoie să fie valabil și cu titlu particular, în cazuri concrete.

În cazul particular al trupelor rusești aflate în proximitatea graniței cu Ucraina, analiștii de politică externă au de ales între a se concentra pe intenții generale sau intenții particulare. Dovezile disponibile pentru a elucida intențiile generale ale Rusiei sunt ușor accesibile și concludente. Ne spun chiar rușii ce vor, cu titlu general. Însă când vine vorba de intențiile particulare, specifice mobilizării trupelor la granița cu Ucraina, dovezile nu sunt la fel de clare sau la fel de ușor accesibile. Iar analiștii din spațiul public care fac afirmații cu valoare de adevăr despre intențiile specifice ale Rusiei legat de mobilizarea acestor trupe ignoră tocmai incertitudinea inerentă contextului internațional. Most of what they say should be taken with a pinch of salt, cum zic anglofonii.

Ipoteze despre intențiile specifice ale Rusiei

Există cel puțin patru ipoteze legate de intențiile specifice ale Kremlinului atunci când vine vorba de mobilizarea trupelor la granița cu Ucraina. Și este important de specificat din nou că acestea sunt afirmații ipotetice, care nu au fost și nu pot fi testate înainte de a vedea concret ce vor face pe teren. Ele pot și trebuie să fie obiectul unor scenarii de lucru, dar nu pot fi luate drept afirmații cu valoare de adevăr. Asta cu excepția poate a analiștilor din serviciile secrete care au acces la informații private din cercurile cele mai intime din jurul lui Vladimir Putin, ceea ce nu e cazul comentatorilor și analiștilor care se pronunță public în spațiul românofon.

1. Rusia vrea să invadeze Ucraina. Conform acestei ipoteze, intenția Kremlinului din spatele mobilizării trupelor la granița cu Ucraina este organizarea unei invazii terestre a teritoriului național. Această invazie poate fi doar a regiunilor din estul țării sau în întregime. Această afirmație este plauzibilă. Un număr de 150-200.000 de soldați, alături de tehnică militară modernă, ar fi suficienți pentru doborârea oricărei apărări ucrainene și ocuparea cu succes a unor porțiuni semnificative a teritoriului ucrainean.
2. Rusia vrea să îl forțeze pe Vladimir Zelenski să se întoarcă la masa negocierilor și să implementeze acordurile de la Minsk. Și această afirmație este plauzibilă. O acțiune de brinkmanship este la fel de plauzibilă precum afirmația anterioară. Se bazează și pe declarații ale Rusiei prin care îi cer lui Zelenski să aplice acordurile de la Minsk.
3. Rusia folosește tensiunile cu Ucraina pentru a-i atrage atenția lui Joe Biden. Această ipoteză pleacă de la premisa că Vladimir Putin este interesat de statutul internațional al Rusiei și de recunoașterea acesteia drept mare putere care trebuie băgată în seamă. În cazul ăsta, mobilizarea trupelor la granița cu Ucraina are prea puțin de a face cu Ucraina și totul de a face cu relațiile ruso-americane. Iar dacă a fost intenția, întâlnirea dintre Biden și Putin i-a adus celui din urmă exact ce își dorea.
4. Rusia repetă criza rachetelor din Cuba pentru a limita extinderea NATO și a garanta finlandizarea Ucrainei. Acesta ar fi încă un caz de brinkmanship din partea lui Putin, dar în cazul acesta ținta ar fi NATO/SUA și nu Ucraina.Citeste continuarea articolului pe Contributors.ro