De-a baza cu Tariceanu (de Ion M. Ionita)

In cazanul in care dospeste moralitatea clasei noastre politice, demisia Monei Musca apare ca un reper al consecventei si responsabilitatii. Doamna ex-ministru al Culturii a facut ceea ce alti barbati care se cred „de stat” nu au fost in stare: sa-si tina cuvantul dat, sa-si respecte angajamentele.

Principiile politicienilor sunt alcatuite dintr-un fel de pasta moale care se toarna in diverse forme, dupa necesitatile momentului. Ceea ce era ieri bun si irevocabil, maine devine rau si al naibii de revocabil.

Apar intotdeauna conjuncturi noi si, in mod fatalmente, alte comandamente care ii fac pe bietii oameni sa-si calce pe inima si sa se razgandeasca dureros, dar neaparat in fata camerelor de televiziune.

Au fost guvernanti gasiti in situatii de incompatibilitate, cu afaceri gestionate din fotoliul de la Palatul Victoria, acoperindu-si cei mai buni colaboratori trimisi prin parcari sa vada cate zeci de mii de dolari le incape in buzunare la o singura spaga. Si ce daca? Nu se intampla niciodata nimic, nu era nimeni responsabil.

Iar daca se pronunta cuvantul demisie, bietii ministri se indignau rau de tot si se inroseau la obraz la auzul unei asemenea mascari. Acum, Mona Musca a incalcat acest cod al Omertei in ceea ce priveste demisia dintr-o inalta functie in stat sau intr-un partid. Dar, in lumea civilizata, din punct de vedere politic un gest ca al ei nu este altceva decat un reper banal al normalitatii.

Ca membru al echipei ministeriale si in calitate de lider al unuia dintre partidele-pilon ale guvernarii, Mona Musca s-a angajat intr-o actiune politica, al carei scop era doborarea propriului sau sef fie de la Palatul Victoria, fie de la PNL. Si a pierdut. Votul dat de conducerea partidului a fost zdrobitor in favoarea lui Calin Popescu Tariceanu.

Altii, in situatia Monei Musca, s-ar fi repezit la premier imediat dupa anuntarea rezultatului, i-ar fi spus cat de devotati ii sunt si ca nu au incercat decat sa se prefaca pentru a-i demasca din interior pe adevaratii dusmani din partid. Mona Musca a ramas in mod onest pe baricade si si-a dat demisia. Din acest punct de vedere, jos palaria.

In ceea ce priveste cauza politica pe care a imbratisat-o, situatia se schimba. Ea insasi a declarat, in plina criza, ca nu exista alta prioritate decat salvarea oamenilor si refacerea zonelor inundate. Din aceleasi motive s-a opus ideii declansarii anticipatelor, pledand implicit pentru stabilitatea guvernului. Ceea ce nu se poate spune ca nu era o atitudine responsabila.

Dintr-o data, a aparut, insa, din spuma fantanilor arteziene de la Cotroceni, Theodor Stolojan. Avantat cum nu prea ii sta in fire, consilierul prezidential s-a si pus in slujba partidului, daca masele il vor.

Iata unde statea salvarea liberalilor, a guvernarii si poate a anticipatelor! Abia i s-au uscat lacrimile pe obraji lui Traian Basescu de la scena de Oscar in care il inlocuise in cursa prezidentiala pe motiv de cadere nervoasa pe fond de campanie electorala, si presedintele s-ar fi vazut ca il podideste din nou plansul la gandul ca se intoarce iarasi la dragul lui popor si la dragele lui alegeri

anticipate. Cum se potriveste asta cu prioritatea zero a ajutorarii populatiei sinistrate, ar trebui sa explice consecvent doamna Musca. La fel si cum a ramas ministru si europarlamentar. Poate portofoliul de la Cultura este la fara frecventa, si Mona Musca ar fi putut sa rezolve problemele din zbor pe ruta Bucuresti- Strasbourg-Bruxelles si retur.

Acum, ca n-a iesit varianta Stolojan, se poate dedica full time activitatii de observator al moravurilor politice europene la ele acasa. Plecarea Monei Musca din guvern il lasa pe premierul Tariceanu cu mari dureri de cap. I se vor scoate ochii ca o femeie a avut vana sa demisioneze, pe cand el, nu. Democratii ii vor hartui pe liberali si vor trage in ei din toate pozitiile.

PD le-a comunicat deja partenerilor sa nu se mai considere cel mai important partid din Alianta. Iar daca PD nu stie cum sa-si atinga scopurile in fata propriilor parteneri, atunci nimeni nu stie. Pe cand era un simplu ministru, Traian Basescu l-a mancat cu fulgi cu tot pe nefericitul Ciorbea. Atunci, ministrii democrati si-au dat demisia din guvern. O strategie care poate fi folosita oricand.

Urmatorul premier, Radu Vasile, a ajuns repede la concluzia ca nu are nici un rost sa se opuna si l-a lasat pe Basescu sa conduca guvernul in locul lui. Calin Popescu Tariceanu va avea de-a face cu crize peste crize, din te miri ce. Daca nu a fost facut K.O. din prima, va avea de incasat palme in cap, ca la baza, cat timp ramane in picioare.

Ghinionul sau este ca nu are de-a face cu un presedinte-jucator, ci cu un presedinte-pradator.