De ce nu apasă BNR butonul roșu: costul politic al unei inflații mai mici

BNR a menținut dobânda-cheie la 6,5%. Nu pentru că nu ar avea alte instrumente la dispoziție, ci pentru că niciunul nu este gratuit.

Banca Națională a decis, din nou, să nu apese nici frâna, nici accelerația. Dobânda de politică monetară rămâne la 6,5% pe an, într-un moment în care România are cea mai ridicată inflație din Uniunea Europeană.

Decizia a fost, practic, unanim anticipată de economiști: niciunul nu se aștepta la o mișcare mai devreme de luna mai a anului viitor, până când dezechilibrele din economie nu se vor mai fi temperat.

Ce arată comunicatul BNR:

• Consiliul de administrație a menținut toate ratele neschimbate – dobânda de politică monetară la 6,50%, Lombard la 7,50%, depozit la 5,50%, precum și RMO actuale. Următoarea ședință: 10 august 2026.

• Inflație în accelerare: IPC anual: 10,85% în mai (de la 9,87% în martie), condusă de gaze naturale, combustibili, prețuri administrate și majorarea chiriilor la locuințele de stat.

• Economie stagnare/contracție: În primul trimestru din 2026 am avut o stagnare trimestrială, dar o contracție în ritm anual.

• Consumul populației s-a contractat mai mult; investițiile au încetinit, dar rămân solide.

• Șomaj de 6,4% (medie T1), cvasi-constant în aprilie-mai.

• Ocuparea continuă să scadă; intențiile de angajare pe termen scurt s-au deteriorat semnificativ.

• Riscuri majore: situația politică internă (incertitudine privind consolidarea bugetară dincolo de 2026), conflictul din Orientul Mijlociu și șocul energetic global (impact asupra puterii de cumpărare, încrederii, costurilor de finanțare și percepției de risc regional).

• Absorbția fondurilor PNRR este văzută ca esențială pentru contrabalansarea efectelor contracționiste.

Practic, un comunicat care sugerează că BNR se pregătește pentru un ciclu de relaxare mai lent decât se anticipa. Minuta deliberărilor apare pe 20 iulie.

Dobânda e principalul instrument prin care banca centrală ține sub control prețurile

Când dobânda crește, creditarea se scumpește și consumul se temperează; când scade, economia e stimulată- dar la fel e și inflația. Problema e că, în cazul României, explicația simplă ascunde o întrebare mult mai incomodă: dacă BNR ar vrea cu adevărat, nu ar putea face mai mult?

Răspunsul sincer e da. Doar că „mai mult” are un preț pe care nimeni nu vrea să-l plătească.

BNR pune creșterea pe seama a trei factori: scumpirea electricității și a gazelor, efectele majorării TVA și accizelor și, în plan secund, presiunile venite din salarii și curs de schimb. Niciunul dintre aceștia nu e, strict vorbind, un fenomen monetar, dar banca centrală e ținută responsabilă pentru o inflație pe care nu a produs-o și nu o poate opri direct.

Electricitatea ilustrează cel mai bine mecanismul: doar în 2025, prețul ei a urcat cu peste 70%. Nicio dobândă din lume nu poate „steriliza” instant un asemenea șoc.

O economie care nici nu crește, nici nu cedează

Tabloul economic e la fel de ambiguu ca inflația. După un prim semestru inert, PIB-ul a urcat cu 0,3% în trimestrul al doilea- o revenire, dar una fragilă. Vânzările cu amănuntul au scăzut, producția industrială e încă în declin, însă construcțiile- mai ales cele rezidențiale- au crescut puternic, iar deficitul comercial s-a redus pe fondul unor exporturi mai dinamice.

Pe piața muncii, numărul de salariați a scăzut, dar șomajul a rămas relativ scăzut, în jur de 6,4%. În același timp, salariile continuă să crească peste ritmul productivității- exact tipul de presiune care alimentează inflația din interior, nu doar din prețuri importate.

BNR estimează că inflația va coborî ușor în 2026, dar va rămâne peste țintă mai mult decât s-a anticipat inițial. Abia în 2027 ar urma să revină în intervalul țintit de 2,5%, plus/minus un punct procentual.

Ce ar putea face BNR, dar preferă să n-o facă

„Explicația ortodoxă” pe care o auzim de fiecare dată- inflația e de cost, deficitul e mare, BNR nu poate face miracole, vina e în curtea politicii fiscale. E adevărat, dar nu e adevărul complet. Există, teoretic, cel puțin patru pârghii suplimentare pe care banca centrală le-ar putea folosi. Niciuna nu e ieftină din punct de vedere politic sau social.

Prima opțiune: dobânzi mai mari. O majorare agresivă ar scumpi creditul, ar tempera consumul, ar amâna investițiile și ar face leul mai atractiv pentru capitalul străin- deci ar reduce inflația mai rapid. Prețul: rate mai mari la credite, falimente la firmele slab capitalizate, șomaj în creștere, tensiune socială și presiune suplimentară pe bugetul de stat, care ar plăti dobânzi mai mari la propria datorie. E, în esență, rețeta Volcker din SUA anilor ’80- doar că, spre deosebire de Fed-ul de atunci, BNR operează într-o țară cu populism electoral, cicluri de alegeri la doi ani, deficit uriaș și dependență lunară de finanțare externă. Spațiul politic pentru o recesiune anti-inflaționistă pur și simplu nu există.

A doua opțiune: un control mai relaxat al cursului. Dacă BNR ar lăsa EUR/RON să coboare, importurile s-ar ieftini rapid, iar dezinflația ar veni aproape imediat. Contrapartida: exportatorii- dominați în România de industria auto și componente- ar pierde competitivitate. Un leu prea puternic lovește direct Dacia, Ford și tot lanțul industrial din spatele lor. De aceea cursul nu e folosit ca armă anti-inflație.

A treia opțiune, inversă: deprecierea cursului. Ar susține exporturile și ar da un impuls temporar de creștere economică, dar ar scumpi instant importurile- deci ar alimenta exact inflația pe care BNR încearcă s-o reducă. O fundătură simetrică cu prima.

A patra opțiune, cea mai discretă: presiunea asupra deficitului. BNR are pârghii prin care poate scumpi finanțarea deficitului bugetar, forțând indirect guvernul să taie cheltuieli sau să crească taxe- fără declarații publice, doar prin costul banilor. S-a mai întâmplat, discret, în 2009–2010. Prețul unei asemenea mișcări: tensiune instituțională, risc de criză politică și acuzația, mereu la îndemână, că „BNR dărâmă guvernul”.

Întrebarea reală

Nu e vorba dacă BNR poate face mai mult- e clar că poate. Întrebarea e dacă România e pregătită să plătească prețul unei inflații mai mici: mai puține credite, mai multe falimente, șomaj mai mare, o frânare mai dură a consumului și, nu în ultimul rând, costuri politice pe care niciun guvern nu și le asumă înainte de alegeri.

Așa arată, de fapt, dobânda de 6,5% menținută luni: nu o lipsă de opțiuni, ci rezultatul unui calcul în care toate opțiunile alternative sunt, într-un fel sau altul, mai dureroase decât status quo-ul. România vrea inflație mică. Nu vrea, încă, să plătească prea scump pentru ea.