De ce unele țări rămân permanent sărace?

Într-un birou luminat de ecrane din inima Americii, un antreprenor privește dincolo de granițe și vede o realitate care sfidează logica pieței libere. „Sunt mai muncitori decât oamenii noștri”, mărturisește el, referindu-se la imigranții din echipa sa și la inginerii care codează de la distanță din capitalele uitate ale lumii. „Sunt mai pricepuți, mai flămânzi de succes și mai recunoscători decât colegii lor născuți în SUA”.

Este o observație care ascunde un paradox dureros: dacă acești oameni posedă un „capital uman” atât de vibrant, de ce țările lor de origine rămân captive în subdezvoltare? De ce ambiția care construiește zgârie-nori în New York nu reușește să ridice asfaltul în Lagos sau să stabilizeze moneda în Buenos Aires? Aceasta a fost întrebarea trimisă de un cititor al Fundației pentru Educație Economică, la care a răspuns economistul Peter Jacobsen.

Răspunsul nu se află nici în mușchii sau în mintea oamenilor, ci în cu totul altceva.

Mirajul rețetelor de succes

Timp de decenii, economiștii au încercat să „repare” sărăcia globală folosind eprubete și statistici. Bill Easterly, în lucrarea sa fundamentală The Elusive Quest for Growth, descrie acest efort ca pe o vânătoare de fantome. Occidentul a livrat rețete de-a gata, crezând că dezvoltarea este un kit de mobilă ce poate fi asamblat oriunde.

1. Mitul Cimentului și al Oțelului În anii ’50, lumea privea cu o fascinație temătoare spre Uniunea Sovietică. Planificatorii credeau că investițiile masive în industrie sunt motorul magic. Dar, așa cum sublinia Murray Rothbard, producția de dragul producției este o risipă grandioasă. S-au construit fabrici care produceau bunuri pe care nimeni nu le voia, într-un spectacol absurd al cifrelor care a lăsat în urmă doar ruine industriale.

2. Iluzia Diplomei Apoi a venit era educației. „Școliți-i și bogăția va veni”, spuneau experții. Însă datele au oferit un duș rece: pe măsură ce alfabetizarea a crescut în țările sărace, creșterea economică a stagnat sau chiar a scăzut. Educația fără un teren în care să fie aplicată devine, tragic, un pașaport pentru emigrare. Fără o economie care să absoarbă talentul, un masterat în inginerie devine doar un bilet de avion către un job de livrator în Londra.

3. Demonizarea Populației Cea mai întunecată teorie a fost cea neo-malthusiană: „Sunt prea mulți oameni”. Săracii erau vinovați de propria sărăcie pentru că se înmulțeau. Dar economiști precum Julian Simon au demontat acest mit, amintindu-ne că omul nu este doar o gură de hrănit, ci și un creier capabil să inoveze. Oamenii sunt resursa supremă, nu povara ei.

Alte variante de răspuns

Există și alte răspunsuri abordate tangențial de economiști. Unul ar fi geografia. Sigur că resursele, clima și caracteristicile unei țări au un anumit impact asupra viitorului economic al țării, dar există multe exemple care mă fac să mă îndoiesc că acesta ar putea fi principalul motor de creștere.

De exemplu, Statele Unite sunt bogate în resurse naturale, iar cetățenii sunt bogați. Hong Kong, pe de altă parte, are foarte puține avantaje în ceea ce privește resursele naturale, dar are și un nivel ridicat de bogăție. Pe de altă parte, există unele țări cu o abundență de resurse naturale care sunt sărace și există unele țări care au foarte puține resurse naturale care sunt sărace.

Deci, se pare că geografia nu este o explicație plauzibilă atunci când vine vorba de bogăția unei țări.

Cel mai bun răspuns posibil

Deci, dacă toate aceste răspunsuri sunt greșite, care este răspunsul corect? Să ne întoarcem la Adam Smith: De ce țările devin bogate?

„Altceva este necesar pentru a duce un stat la cel mai înalt grad de avans economic și bunăstare: taxe lejere și o bună administrare a justiției; toate celelalte vin din cursul natural al lucrurilor.”

Smith susține că cauza finală a creșterii economice a unei țări sunt instituțiile sale. Cu alte cuvinte, regulile care guvernează activitatea economică stau la baza creșterii economice.