De citi ministri e nevoie ca sa schimbi o tara? (de Cristian Ghinea)

Seful Guvernului si-a modificat opinia cum ca nu se schimba caii cind treci riul. Asa ca acum se negociaza remanierea, pe stil: „da tu un ministru, ca renuntam si noi”. Ca de obicei, un exercitiu critic de evaluare lipseste, adica sa stim ce nu merge si ce trebuie schimbat inainte sa se schimbe.

Tariceanu trece acum riul cu o caruta croita de Adrian Nastase; Alianta D.A. a schimbat doar caii, din mers. Cu 23 de portofolii, cabinetul Tariceanu nici nu este foarte extins dupa standardele romanesti. Un studiu SAR din 2003 punea fata in fata guvernele de dupa revolutie si rezulta ca recordul apartine guvernului Ciorbea, cu 28 de ministri. Isarescu a condus cel mai restrins executiv, cu 20.

Avem deci o traditie proasta a unor guverne supradimensionate, din moment ce acelasi studiu arata ca media pentru guvernele tarilor din centrul si estul Europei era de 16 portofolii.

Exista tendinta generala ca guvernele de coalitie sa fie mai umflate decit cele monopartide. Italia, cu istoria sa agitata de coalitii largi la guvernare, are si una dintre cele mai stufoase structuri executive. Impartirea posturilor e un mijloc de a calma conflictele dintre parteneri si, cu cit sint mai multe posturi, cu atit conflictele se calmeaza. Teoretic.

Guvernul Tariceanu este umflat suplimentar prin prezenta celor trei vicepremieri, cu rol preponderent politic. Daca nu ii punem la socoteala si socotim doar ministrii cu rol clasic de administrare, cabinetul Tariceanu ajunge in mod surprinzator la pragul istoric minim: 20, ca si Isarescu. Asta nu este meritul lui Tariceanu, ci al lui Adrian Nastase.

Dupa ce a guvernat trei ani cu un guvern bulimic de 26 de ministri, Nastase s-a lasat bine sfatuit si a facut o reforma. Au disparut atunci ministere fara obiect legitim de activitate (Turism, IMM). Au aparut tot atunci agentii noi in subordinea premierului. Asta e o tendinta moderna si buna in principiu: sa verticalizezi controlul la seful executivului, in loc sa umfli aparatul pe orizontala.

Asa a ajuns de exemplu Agentia Veterinara sub premier si acum vor sa o duca inapoi la Ministerul Agriculturii, pentru ca Flutur s-a saturat sa i se ceara demisia pentru ceva ce nu controleaza direct (de fapt, atentia ar trebui sa se concentreze asupra lui Tariceanu, pentru ca el este seful direct al Agentiei care a esuat atit de spectaculos).

Premierul afla astfel si partea negativa a aglomerarii de agentii in subordinea sa: raspunde politic pentru un aparat prea mare pentru a fi eficient controlat. Asa ajunge Agentia de Strategii Guvernamentale (care numai strategii guvernamentale nu face) sa tipareasca fluturasi cu poza sa fara macar sa il intrebe.

In tarile unde premierul coordoneaza o multime de agentii, dispune si de o structura proprie puternica prin care exercita controlul. Cam asta a vrut sa faca Nastase cu Cancelaria Primului-ministru. Doar ca, asa cum se intimpla des la noi, a fost infiintat ceva fara sa se renunte la ce era inainte.

Acum exista si Secretariatul General al Guvernului, si Cancelaria Primului-ministru, care se lupta intre ele pentru fonduri si atentia sefului. Am vazut la stirile TVR un reportaj despre agentiile guvernamentale si structura arata ridicol de incarcata, chiar judecind doar dupa nume.

Dar guvernul de la cap se strica, iar daca functia de coordonare nu e bine distribuita, inevitabil structura va tinde sa ia forme aberante in jos. Tariceanu ar trebui sa rezolve intii problema concurentei inutile intre Secretariatul Guvernului sau si Cancelaria sa personala si apoi sa „perie” in jos.

Cit despre portofolii, sint unele schimbari necesare care sar in ochi. Ideea de a avea trei ministri de stat (vicepremieri) venea din necesitatea de a desemna oameni importanti in partide care sa reprezinte coalitia la masa Guvernului. Ar fi functionat daca sefii de partid ocupau aceste functii fiind in fapt un fel de ministri fara portofoliu.

Dar numai Marko Bela respecta aceasta idee originala, Pogea e bine intentionat, dar marginal in PD, iar Copos e o figura bizara in partidul de simbriasi ai lui Dan Voiculescu. Apoi, nu inteleg de ce avem un minister al Mediului si Apelor si separat un Minister al Agriculturii si Padurilor.

Ori trecem padurile la Mediu, ori comasam cele doua ministere care oricum s-au calcat pe picioare cind s-a pus problema lucrarilor de indiguire. Nu inteleg de ce avem un Minister al Integrarii si un ministru delegat „pentru controlul implementarii programelor cu finantare internationala si urmarirea aplicarii acquis-ului comunitar”. Este o invitatie la bizantinism institutional.

Nu inteleg de ce avem un ministru delegat pentru Lucrari Publice, subordonat si nu prea ministrului Trasporturilor si Constructiilor. In practica, Gheorghe Dobre pare a fi doar tipul pus sa construiasca sau sa repare drumuri.

Daca din punct de vedere politic e prea greu sa lipsesti UDMR de domeniul pe care a pus mina, macar sa recunoastem deschis ca avem doua ministere, unul pentru drumuri, celalalt pentru coordonarea coruptei si inutilei Agentii pentru Locuinte.

Vorbind de ministri delegati, consultind site-ul Guvernului pentru acest articol, mi-am adus aminte ca avem si un ministru delegat pentru Comert (Iuliu Winkler, pentru amatorii de statistici).

Acum, ca am deschis cititorului apetitul pentru schimbari, trebuie sa il dezamagesc: pronosticul meu e ca nu va fi nici o restructurare a Guvernului. Din motivul simplu ca un guvern restructurat trebuie sa treaca din nou prin Parlament. Iar Tariceanu tocmai a scapat de o debarcare parlamentara, blocata doar de mesajul de la Bruxelles: „fara crize politice!”.

Ma indoiesc ca PNL are acum suficienta incredere in PD incit sa riste scaunul de premier. S-ar putea insa sa avem o remaniere, pentru ca practica instituita de guverne succesive spune ca ministrii inviduali pot fi inlocuiti fara votul Parlamentului (Ciorbea a vrut sa dea un exemplu de buna practica si a mers in Parlament, dar exemplul nu s-a prins de urmasii sai).

Vor mai vorbi ce vor mai vorbi despre restructurare si apoi vor alege calea minimei rezistente si vor purcede la o remaniere, si aceea probabil limitata la candidati evidenti precum Hirdau si Dobre.