Decizia curajoasă a unui actor care a fost dependent 16 ani de jocurile de noroc: și-a spus povestea într-o piesă de teatru / „Te duci să mori câte puțin la păcănele”
„Preconcepția că doar cei din categoriile defavorizate ajung să joace e o prostie”, spune tranșant actorul Alex Bogdan, într-un interviu pentru publicul HotNews. Artistul s-a luptat 16 ani cu dependența de jocurile de noroc, iar după ce s-a vindecat s-a hotărât să-i ajute și pe alții: a scris și regizat un spectacol de teatru bazat pe experiența proprie.
„Sunt și academicieni, actori, profesori, medici, avocați, antreprenori care joacă. Nimeni nu e la adăpost de boala asta, oricâte cărți ai citit, oricâte facultăți ai făcut”, explică actorul.
Alex Bogdan este actor și regizor de teatru, cunoscut pentru filme precum „Tati full-time”, „Libertate” sau „Întregalde”. A fost dependent de jocuri de noroc de la 22 de ani și până la 38 de ani.
Spectacolul poate fi vizionat la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, pe 14 și 15 octombrie.
România este una dintre țările europene care se confruntă cu o mare problemă în acest domeniu, și deși orașe precum Cluj-Napoca au interzis recent păcănelele și celelalte jocuri de noroc din locații fizice, în intervalul ianuarie-iunie 2025, românii au jucat aproximativ 5,5 miliarde de lei la jocurile de noroc, ceea ce echivalează cu bugetele anuale cumulate ale ministerelor Justiției și Culturii.
Din dorința de a-i ajuta pe dependenți și de a-i face să vorbească și să ceară ajutor, Alex Bogdan a scris și regizat un spectacol de teatru one-man show, „Viață în lucru”, care poate fi văzut în perioada următoare la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, pe 14 și 15 octombrie. Spectacolul este bazat pe propria lui experiență cu dependența și invită publicul la o incursiune brutal de sinceră în viața lui.
„Dependența devine motorul vieții tale”
HotNews:– Alex, cui se adresează acest spectacol și pe cine așteptați să-l vadă? Alex Bogdan: – Toată energia pe care am depus-o în a face acest spectacol complex a fost pentru a ajuta alți oameni care trec prin dependența de jocurile de noroc, și în prevenție. Cele două categorii sunt vizate foarte clar. O a treia categorie, la fel de importantă, este cea a oamenilor care au în cercul lor intim persoane care se luptă cu boala. Spectacolul este și pentru ei, să-i ajute să înțeleagă mai profund cu ce se confruntă dependenții. Să-și găsească resorturile și să nu-i abandoneze.
– Când v-ați dat seama că sunteți dependent de jocurile de noroc și cum se manifesta dependența pentru dvs.? – În mod real, îți dai seama foarte târziu că ai o problemă, de obicei, când nu prea mai poți face nimic. Boala deja a săpat foarte adânc în rațiunea ta și aproape că o controlează. Cam după doi ani de joc a fost la mine.
Aș zice că mai ai o șansă, dacă în prima lună de la primul jucat ceri instant ajutor (și te ții de el). După doi ani deja ești pa. După trei sau șase luni, corpul cere atât de multă dopamină, încât începi să te împrumuți, ca să joci sume cât mai mari, să ai un rush cât mai puternic. E ca la droguri.
Și de acolo, începe acest cerc vicios: împrumut, pierdut bani, împrumutat iar, pierdut bani iar și tot așa. Te ține captiv și șansele să scapi sunt foarte mici. După un an de joc, eu i-am scris mamei și i-am spus că am o problemă, dar știam că e bullshit. Minciunile erau deja prea mari și aveam nevoie de bani de la ei, și de iertarea lor.
Dependența devine practic motorul vieții tale, trăiește cu tine, respiră cu tine, muncește cu tine, crește cu tine. Trăiești ca un om normal, până te duci să mori câte puțin la păcănele. Nu ai planuri de viitor, nu prea te poți îndrăgosti, nu poți fi un actor mai bun sau un om de încredere. Peste rațiunea ta se aruncă un voal, iar tu trăiești din inerție, cât îți permite dependența. Plângi, suferi, dai cu pumnii în pereți, te înjuri, te juri că nu mai joci în viața ta, faci foamea, ascunzi ce ești, ce simți cu adevărat. Și a doua zi o iei de la capăt.
„Jocurile de noroc sunt moartea”
Alex Bogdan. FOTO: Arhiva personală
– Când ați fost pregătit să vorbiți public despre dependența dumneavoastră? – Prima oară am vorbit la Țibulcă în podcast și eu încă jucam. Am vorbit la Măruță în emisiune și eu încă jucam, la Morar la fel. Am mințit că iubirea m-a salvat, pentru că eu încă jucam. Cred că subconștientul meu încerca să tragă semnale de alarmă. Nu mai puteam, sincer. Speram că de rușine, sau de frică, să nu mă vadă oamenii după ce am ieșit public, să pot să mă opresc, dar n-a fost așa. Încă aveam jocurile online. Și am mai continuat să joc încă doi ani până m-am oprit cu totul. Începutul sfârșitului pentru dependență a fost în 2022.
– Ce ați vrea să știe oamenii, mai ales tinerii, despre dependența de jocuri de noroc? Ce se întâmplă în mintea unui om care devine dependent și cum îi poate afecta asta viața fără să-și dea seama? – Aș vrea ca toți oamenii sănătoși, care n-au jucat niciodată, să știe că jocurile de noroc sunt moartea. Nu fizică, deși din păcate sunt mulți care ajung și acolo. Dar moartea psihică, fără discuții. Moartea a tot ce ești capabil să faci. Moartea relațiilor, moartea prieteniilor, moartea familiei care suferă atât de tare să vadă cum te distrugi și cum nu știu cum să te ajute.
Cele mai multe cazuri de suicid dintre dependențe se întâmplă la jocurile de noroc. Pentru că este o durere copleșitoare purtată în tăcere. Nu se vede pe față, ca la alcool sau droguri. Mănâncă din tine, fără ca nimeni să știe, până nu mai e nimic. Dependența te obligă să faci lucruri îngrozitoare. Să joci banii familiei, ai copilului, să-ți duci telefonul la amanet, să faci credite, să te împrumuți de la cămătari, să minți cum n-ai mințit în viața ta. Ăsta e omul care vei deveni. De aia, dependența e moartea ta.
„Preconcepția că doar cei din categoriile defavorizate ajung să joace e o prostie”
– Credeți că există anumiți oameni care sunt predispuși spre o astfel de dependență sau poate afecta pe oricine, indiferent de background-ul din care vine? – Preconcepția că doar cei din categoriile defavorizate ajung să joace, e o prostie. Sigur, sunt foarte mulți oameni săraci care joacă, pentru că văd în jocuri o salvare. Pentru că ele așa sunt marchetate la noi. „Joacă să ajungi boss, să-ți rezolvi viața.” Și foarte mulți pun botul. Dar sunt și academicieni, actori, profesori, medici, avocați, antreprenori care joacă. Nimeni nu e la adăpost de boala asta, oricâte cărți ai citit, oricâte facultăți ai făcut, oricât de mișto e familia din care ai venit. Nu știi în ce moment de slăbiciune dependența te poate lua cu asalt. Tot ce trebuie să faci e să joci o singură dată, așa, la mișto, de fun. Șansele sunt foarte mari să fii „pa” din momentul ăla.
– Ați vorbit și despre perioade în care ați avut gânduri suicidare. Ce se întâmpla în mintea dumneavoastră în acele momente? – Când durerea e prea mare, când tot ce vrei e să fie liniște în cap, te poți gândi că singura soluție e cea mai extremă. Din fericire, în momentele când gândeam asta, nu aveam datorii pe care nu puteam să le plătesc, rate la bancă sau familie. Așa că nu am mers până la capăt. Dar eram atât de dezamăgit de cine am ajuns să fiu, încât voiam tare, tare să mor. Să moară versiunea aia a mea care nu se putea opri din jucat. Care făcea numai căcaturi, care nu putea trăi o săptămână ca un om normal. Nu mai știam cine sunt cu adevărat. Nu aveam niciun interes să fac nimic, pentru că eram blocat în acel loop. Și vortexul ăla, din care nu reușești să ieși, te poate împinge să-ți faci mult rău, chiar și fizic.
– Ați spus că iubirea și răbdarea soției au avut un rol important în perioada aceea. Cum v-a ajutat ea, concret? – N-a plecat! Ăsta a fost ajutorul pe care Cătă (n.r. actrița Cătălina Mihai) mi l-a dat. Nu a plecat, nu m-a abandonat niciodată. Nici atunci când avea tot dreptul să plece. Când era logic și firesc să plece. Nu mi-a dat drumul la mână. A găsit puterea în ea să-și depășească furia și durerea, maturitatea pe care eu n-o aveam, și să mă ajute. Îi dedic tot ce sunt acum soției mele. Fără să spun cuvinte mari, dar eu sunt în viață acum datorită Cătălinei.
„Ar trebui ca țara asta să se schimbe radical”
Alex Bogdan. FOTO: Arhiva personală
– Ce vi se pare cel mai nociv în modul în care sunt promovate jocurile de noroc în România? – Agresivitatea cu care ne sunt împinse pe gât; la televizor, pe stradă, în sporturi, este halucinant! Evident, au foarte, foarte mulți bani și multă putere. Sunt absolut convins că marile firme de jocuri au și politicieni pe ștatul de plată, altfel nu-mi explic lipsa de implicare din partea politicului pe partea de reglementare.
Nu de interzicere, în democrație nu folosim cuvinte din astea. E timpul să fie scoase din orașe (unele o fac deja, bravo lor), dar în București e jale. Eu nu pot să merg prin oraș fără să nu dau nas în nas cu câte o reclamă la fiecare colț.
Ăsta e orașul și societatea pe care ne-o dorim? Sunt oameni care încearcă să se lupte cu dependența și văd zilnic în drumul lor reclame. Cum îi ajutăm? Cum ar fi să te chinui să te lași de fumat și să vezi pe fiecare bloc câte o reclamă imensă, colorată, cu un pachet de țigări, cu oameni care fumează și se simt așa de bine? Oribil!
Abonează-te
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Abonează-te la Newsletter
Partea Bună
Descoperă povești despre oameni, inițiative și idei care aduc mai multă speranță în jurul nostru.
Felicitări! Te-ai abonat la „Partea Bună”.
Abonat
Confirmă abonarea pe e-mail.
Apasă pe linkul din email pentru a primi edițiile.
– Ce soluții vedeți pentru problema dependenței de jocuri de noroc în România și pentru modul în care sunt promovate păcănelele? Ce v-ar plăcea să se schimbe? – Deja vorbim de o utopie! Așa m-am săturat să mă dau optimist. Ar trebui ca țara asta să se schimbe radical, ca noile generații să nu dea doi bani pe jocurile de noroc. Pentru asta ai nevoie de educație puternică, nu ne facem că facem, cum se întâmplă acum.
Ore la școală despre dependențe, riscuri, despre manipulare și cum te poți apăra. Să dezvoltăm spirit critic în copii, să nu mai accepte orice bullshit pe care îl văd. Aici ne lovim de politic, că politicienilor le convine o masă amorfă de oameni, care să-i voteze o dată la patru ani. Oameni fără memorie.
Educație și sport mult, că acolo e dopamina sănătoasă. Piste de biciclete peste tot, descurajat condusul, parcuri, piste de atletism cu recortan, să alergăm pe moale, să nu ne distrugem genunchii. Centre de ajutor pentru dependenți, cu specialiști. Avem nevoie de discuții în societate, de destigmatizarea dependenților. Este o boală severă, ca orice altă boală și trebuie tratată ca atare. Așadar, și mentalitatea oamenilor trebuie schimbată, asta e mereu cel mai greu. Pe scurt, ne trebuie o societate atât de sănătoasă și evoluată, că și în cazul în care jocurile există în preajma noastră, efectiv, să nu ne pese. Că știm că sunt moarte pentru noi.
„Dacă ai pierdut bani de minimum 5 ori, este dependență”
– Ce le-ați spune prietenilor sau partenerilor unei persoane dependente de jocuri de noroc? Cum pot să o ajute? – Răbdare, răbdare, răbdare. Dacă un dependent cere ajutor, primul pas e făcut. O să mai joace, o să-și calce jurămintele, dar să știți că n-o face conștient. Are nevoie de susținere, de blândețe. Părinți, dacă îl prindeți pe copilul vostru că a mințit și a jucat, a pierdut o sumă de bani, nu săriți pe el.
Nu-l certați, că o să se închidă și o să joace din nou. Vorbiți cu el, înțelegeți prin ce trece. Nimeni nu face un căcat și apoi e mândru. Jucătorii suferă cel mai tare că greșesc, că se dezamăgesc pe ei prima oară, și apoi pe cei din jur. Iubitelor, soțiilor, nu pot să vă cer să stați până la capătul lumii, voi știți când prea mult e prea mult. Dar până atunci, să știți că există speranță. Nu abandonați lupta. Știu cât de greu vă e și vouă, dar încă mai cred că iubirea mai poate salva lumea, sau măcar un om.
– Ce le-ați spune celor care se confruntă acum cu o astfel de dependență, din experiența dumneavoastră? Cu cine ar trebui să vorbească? – Să ceară ajutor, așa se începe. Pentru asta am făcut spectacolul meu. Dau atâtea detalii intime, îngrozitor de intime, ca să încurajez dependenții să vorbească. Să ceară ajutor. Cu oricine, nu contează, prieteni, familie, chiar și mie îmi pot scrie, promit să le răspund tuturor. Numai să ceară ajutor. Vindecarea cu asta începe.
– Cum își poate da seama un om că nu mai este vorba doar despre un obicei sau despre o perioadă proastă, ci despre o dependență? – Nu există niciun obicei să joci. Dacă ai pierdut bani de minimum 5 ori, nu vorbim de un obicei, este dependență. Când îți intră salariul și tu nu te gândești ce mai mănânci mâine, și te duci să-i joci, ești dependent.
– Ce ați pierdut din cauza dependenței și ce ați reușit să recuperați? – Am pierdut 16 ani în care puteam să fac atât de multe. Aproape jumătate din viața mea. Nici nu îmi vine să cred uneori că am fost adormit atât. Sunt regrete, frustrări, sunt foarte, foarte supărat pe mine și mă gândesc mereu câte puteam să fac cu energia tinereții, dacă nu eram dependent. Dar asta e acum, bine că am scăpat și că încă am energie. Am câștigat claritate, liniște, sunt un soț mai bun, un profesionist mai bun, sunt un om mai bun din toate punctele de vedere.
„Singur nu reușești prea multe în viața asta”
– „Viață în lucru” nu vorbește despre o vindecare peste noapte. Din experiența dvs., ce înseamnă, de fapt, să ieși dintr-o dependență? Vă e teamă că v-ați putea întoarce vreodată la jocurile de noroc? – Vindecarea este un proces foarte complicat, care poate dura și ani. La mine procesul a ținut cam doi ani. Dacă în timpul ăla Cătă mă abandona, nu mai aveam nicio șansă de vindecare. De furie că am pierdut tot ce iubeam pe lumea asta, probabil că m-aș fi adâncit și mai tare în jocuri ca să mă pedepsesc, eventual riscând să ajung pe stradă. Ăsta e adevărul. Dar teamă că o să mai joc vreodată nu mai am. Și dacă Doamne ferește, din alte motive ptiu ptiu, n-o să se întâmple, dar doar zic, și dacă n-o s-o mai am pe Cătă, eu tot n-o să mai joc vreodată. În mine e curat și așa o să rămână. Nu încerc să conving pe nimeni de asta. Pentru că sunt mulți care chiar și acum, după spectacolul ăsta, privesc toată povestea cu un soi de îndoială. Am renunțat de ceva timp să încerc să conving oamenii de cine sunt cu adevărat. Eu îmi văd de viața mea fără probleme.
– Spectacolul vă pune într-o situație foarte vulnerabilă, în care vorbiți despre lucruri pe care poate, de multe ori, încercăm să le ascundem de ceilalți. Ce credeți că putem învăța noi din asta? – Mi se pare că e foarte sănătos să fii sincer cu tine. Să știi ce ești, câte poți, ce limite ai. Timpurile astea te fac să vrei atenție multă, să fii adulat, like-uri multe, reach, toate prostiile. Toate astea deformează percepția pe care o ai despre tine.
Devii și tu avatarul ăla perfect din social media. Dar nu e așa. Suntem imperfecți. Greșim. Și e ok, doar să știi asta, și dacă e s-o gafezi grav, să ceri ajutorul, să vorbești, să nu ai impresia că le poți rezolva singur pe toate. Singur nu reușești prea multe în viața asta. Și chiar nu ai cum să mulțumești pe toată lumea. Minim un om o să creadă că ești un cretin. Ce faci acuma? Încerci să-l convingi pe omul ăla că nu e așa? Nu vei reuși, crede-mă. Lasă-l să creadă ce vrea, și tu vezi-ți de viața ta, că tu o trăiești, nu ăla care te face cretin.
