Democratie de plantatie

Alegerile locale au constituit un pas urias in directia unui tip de politica redusa, din pacate, la un soi de concurs al personajelor cu puternice interese economice, ahtiate dupa noi tunuri si averi. Programele si blazoanele de partid s-au dovedit complet secundare. O competitie reala a fost vizibila doar pe alocuri, in majoritatea tarii – mai ales in regiunile in care urmeaza a fi cheltuite fondurile europene destinate infrastructurii de transport – predominand lupta crancena dintre diversii sustinatori ai capitalismului salbatic, de maxima permisivitate fata de orice fel de stratageme si trame, indiferent cat de maculate ar fi, atat timp cat recompensa materiala este una notabila.

Cazul Stefanesti a probat din plin fenomenul. Localitatea avusese parte, in trecut, de un alambicat schimb de terenuri girat de un general, sef al Marelui Stat Major al Armatei, chiar in ajunul primei tentative a tarii de aderare la NATO, in 1997. Demersul i-a inlesnit lui Gigi Becali iesirea din liga oamenilor de afaceri marunti si accederea intr-una net superioara. Ulterior, cumnatul generalului, contestatul primar Rababoc, a sustinut la randul sau afacerea, trezindu-se, pana la urma, in ochiul furtunii, respectiv in centrul bataliei dintre cele doua bande de slugi ale „lorzilor razboiului”, decisi sa isi adjudece domnia Stefanestiului si, implicit, tunurile imobiliare aferente. Noile metode „mai de la tara” vor invada, probabil, curand si Capitala, unde tranzactionarea terenurilor valorand sume astronomice depinde de semnatura unor politicieni afabili, ajunsi in functii de raspundere in cadrul Primariei Generale.

Vina pentru regresul democratic pe care Romania il traieste in prezent nu trebuie insa cautata doar in fanariotismul politicienilor, in mentalitatile inapoiate ale unei bune parti a populatiei rurale sau in catastrofa comunismului. De fapt, Romania urmeaza de aproape un deceniu calea trasata de noua harta politica a Bruxelles-ului. UE insista, inca din 1999, asupra faptului ca oamenii de rand vor fi cei de la care se asteapta cele mai mari sacrificii pentru ca tara sa poata atinge, candva, un stadiu al normalitatii si bunei organizari similar celui din restul confreriei europene. Din nefericire, UE a esuat, din nou, in a se achita de propriile promisiuni. Atat Jonathan Scheele, fostul sef al Delegatiei CE la Bucuresti, cat si oficialii de la Bruxelles s-au dovedit prea indolenti pentru a intelege unde anume trebuiau cautate adevaratele centre de putere ale tarii.

Cu fetele nevazute, bine protejate sub masca stridenta a politicii, grupurile de influenta tot iau, de ani buni, multe din deciziile cruciale in baza unicului criteriu pe care il cunosc – cel al goanei dupa noi si noi averi. Intre timp, din subiectele pentru bacalaureat au disparut cuvintele de geniu ale lui Caragiale despre duplicitatea atemporala a smecherilor din politica, fiind inlocuite cu proza greoaie a lui Jonathan Scheele. Fostul sef al Delegatiei CE nu prea are insa motive pentru a se simti magulit de gestul Ministerului Educatiei, decizia amintind mai degraba de cea a imparatului Caligula, care ii acordase calului sau preferat, Incitatus, rangul de senator roman. Refuzul lui Scheele de a actiona impotriva a ceea ce va fi stiut ca se intampla, anume furtul unei natiuni, a permis transformarea UE intr-un soi de sustinator neoficial al acestor grupuri subterane, a facilitat girarea nechibzuita a planului privatizarilor efectuate peste noapte – in urma carora o mare parte a avutiei nationale ajungea in mainile grupurilor de interese – si, nu in ultimul rand, ignorarea pseudoreformei judiciare a PSD, care inca mai functioneaza in sprijinul autorilor devalizarii.

Destinul a milioane de romani seamana, astazi, cu cel al sclavilor de culoare din vremurile razboiului civil american, aparent transformati – tot peste noapte – in oameni liberi gratie victoriei fortelor unioniste. Yankeii insa s-au dovedit mai interesati de pradarea economica a Sudului invins decat de emanciparea fostilor sclavi. Astfel, soarta acestora a ramas, in esenta, aceeasi, fiind condamnati la un alt secol de argatie. Romanii ar trebui sa reflecte asupra cuvintelor lui Frederick Douglass – reformator afroamerican, parintele miscarii abolitioniste – adresate mostenitorilor cauzei lui Abraham Lincoln: „Sustineti ca ne-ati emancipat… Dar din ce a constat emanciparea voastra? Ne-ati eliberat, dar nu ne-ati dat pamant. Ne-ati eliberat, lasandu-ne prada cerului, furtunilor, dar mai ales maniei stapanilor nostri inversunati”.

In Romania zilelor noastre, noii stapani cumpara nonsalant actul de justitie si calca in picioare fara a clipi toate drepturile individului. Astfel, nenumaratilor romani care aspira la o viata traita in demnitate pare a le fi ramas doar calea emigratiei – aidoma populatiei de culoare din America secolului al XIX-lea, care a continuat sa paraseasca Sudul si sa se refugieze in Nord pentru a scapa de neosclavagism. Daca Romania prezentului seamana mai mult ca oricand cu plantatiile sudiste de trista reputatie, culpa este, in buna masura, si a UE, ale carei strategii superficiale au esuat atat de lamentabil.

Romania libera.