Desi a promis ca-l salveaza, guvernul Ponta a batut ultimul cui in sicriul Institutului Cantacuzino. Prin lege

Guvernul Victor Ponta se face că salvează, pentru a doua oară, „mândria noastră naţională” (citat din premierul României) care este Institutul Cantacuzino. Prima dată l-a salvat în 2013 când, după ce l-au filmat toate televiziunile prezentând triumfător o fiolă de vaccin românesc, s-a dovedit că acel vaccin avea un nivel de endotoxicitate inadmisibil în Europa.

Această a doua salvare, comandată de Victor Ponta şi semnată de Gabriel Oprea cu câteva săptămâni în urmă, nu este altceva decât un mare fâsss, o cacealma, un praf patriotard aruncat în ochii studenţilor care au ieşit în stradă pentru o frumoasă poveste care a fost, odată, medicina românească de la Cantacuzino.

• Motto: „Aşa e soarta mea şi a celor din echipa guvernamentală, să îndreptăm rând pe rând toate relele care s-au făcut în aceşti ani” – Victor Ponta, în decembrie 2013, despre cum a salvat Institutul Cantacuzino.

Să rostim diagnosticul de la început: Institutul Cantacuzino este distrus. S-a ajuns aici din cauza incompetenţei manageriale acceptate tacit vreme de un deceniu de guvernele Năstase, Tăriceanu şi Boc. Am scris atunci pe larg despre ce s-a întâmplat, dar România este condusă de peste trei ani de guvernul Ponta care nu doar că a promis refacerea Institutului, dar s-a şi împăunat cu salvarea lui în 2013. Atunci Victor Ponta a dat Institutului Cantacuzino aproape 2,5 milioane de euro care, alături de cele 10 milioane de euro investite printr-un program al Băncii Mondiale, trebuiau să ducă la producţia primei fiole de vaccin românesc din ultimii 5 ani.

Cu surle şi trâmbiţe a fost prezentată acea fiolă de către Victor Ponta şi Eugen Nicolăescu, ministrul Sănătăţii la acel moment. Radu Tudor, imparţialul (sic) jurnalist al Antenei 3, scria atunci că, datorită guvernului Ponta, Institutul „a fost salvat din ghearele mafiei imobiliare, de tot soiul de cocoşi portocalii”. Urmau să treacă doar două luni până când avea să se dovedească că vaccinul respectiv nu respecta norme de siguranţă obligatorii şi că tot vaccinul produs în acel an de Institut putea fi aruncat la gunoi.

Vinovaţii sunt clar menţionaţi într-un raport ulterior al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii: echipa de la Cantacuzino care a lucrat „aproape de limita de eşec” din cauza presiunii „extreme” exercitată de politicieni ca vaccinul să fie terminat cât mai repede. Desigur că Victor Ponta nu ştia că un vaccin nu se fabrică în funcţie de ciclurile de alegeri şi de apetitul său electoral. Atunci s-a încercat muşamalizarea poveştii care a ajuns, din fericire, în presă şi doar astfel poporul a aflat că fiolele cu care urma să fie vaccinat erau proaste. Totul s-a sfârşit printr-o sesizare la SRI şi un dosar deschis de Parchet despre care, de atunci, nu mai ştim nimic. Deh, un caz extrem de delicat.

Aici s-ar fi pus punct în relaţia dintre guvernul Ponta şi Institutul Cantacuzino dacă, în această primăvară, o mână de studenţi medicinişti nu ar fi început să protesteze, pe Facebook (vezi grupul lor aici) dar şi în stradă, împotriva falimentării Institutului. E un caz clasic în care un atom mic şi liber, deci imprevizibil, pune în mişcare o întreagă maşinărie care altfel trebuie bine unsă de oameni cu mulţi bani.

În acest caz particular, factorul declanşator a fost inocent: un profesor de la Medicina din Bucureşti care ştie să-şi farmece studenţii le-a povestit istoria (într-adevăr fascinantă) a Institutului. Studenţii, entuziaşti şi plini de intenţii bune, au început să facă zgomot. Presa, care iubeşte astfel de poveşti, a cuplat rapid şi, în câteva săptămâni, subiectul era din nou peste tot: Institutul Cantacuzino moare. Deşi murea pentru a enşpea oară în ultimul deceniu, guvernul Ponta a reacţionat rapid. Dosarul era unul extrem de delicat şi nici popularitatea premierului nu se simţea mai bine.

Drept urmare, Institutul Cantacuzino a fost luat de la Ministerul Sănătăţii şi dat Ministerului Educaţiei, după ce Universitatea de Medicină din Bucureşti a refuzat să se lege la cap cu administrarea unui muribund. La fiecare intervenţie televizată pe acest subiect, Victor Ponta juca, ipocrit, îngrijorarea. De ce ipocrit? Să vedem ce măsuri a luat…

Prima şi cea mai trâmbiţată a fost alocarea a 10 milioane de Euro de la buget Institutului Cantacuzino, care este acoperit de datorii în principal către stat. Cu alte cuvinte, ce face guvernul Ponta este să ierte Institutul de datorii şi pe responsabilii care l-au băgat în aceste datorii. Şi să-i mai prelungească câteva luni coma până ce cartoful fierbinte va ateriza în curtea altui guvern.

Dacă ar fi avut măcar o urmă de seriozitate în privinţa salvării Institutului Cantacuzino, guvernul Ponta ar fi anunţat un plan multi-anual de investiţii. Să porneşti o producţie în domeniul vaccinurilor e treabă serioasă: şi tehnic, şi managerial şi financiar. Înainte de a veni Ponta la putere, statul băgase deja 8 milioane de Euro în Institut. Prea puţin, e limpede astăzi, pentru o revenire consistentă… Ponta nu a făcut altceva decât să reproducă comportamentul guvernului Boc şi Tăriceanu: să-i ierte pe vinovaţi şi să amâne problema, nicidecum s-o rezolve.

Dar spre deosebire de predecesorii lui, guvernul Ponta a dat şi o lege nouă prin care a stabilit că Institutul Cantacuzino este de „interes strategic”, lege semnată de ministrul „interesului naţional”, Gabriel Oprea. Imediat televiziunile prietene au anunţat că Guvernul salvează Institutul.

Doar că această formulă aparent magică este un mare fâsss. Nu înseamnă nimic altceva decât că Institutul Cantacuzino va putea mult mai greu intra într-un parteneriat public-privat care l-ar putea repune pe linia de plutire. Şi nu, această formulă nu protejează Institutul Cantacuzino de interesele privaţilor vicioşi. Din contră, îi răpeşte o şansă prin care, de pildă, Olanda şi-a salvat de la dispariţie institutul similar prin care producea vaccinuri şi care, în 2012, a intrat într-un parteneriat public-privat.

Legea respectivă mai ascunde câteva surprize neplăcute. Spre deosebire de legea veche, în varianta nouă se prevede clar posibilitatea ca Institutul să-şi închirieze bunurile. Printre aceste bunuri găsim cele 11 hectare din Băneasa sau zona imensă din apropierea Palatului Parlamentului. Va fi nevoie doar de o aprobare a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică şi Inovare, cea care conduce de acum destinele Institutului şi îl are la vârf pe inginerul Tudor Prisecaru, fost decan al Facultăţii de Inginerie Mecanică din Bucureşti. Cum? Vi se pare ciudat că principalul oblăduitor al Institutului va fi un politehnist? Şi mie.

O altă surpriză este că, în legea veche se prevedea că Institutul poate produce „preparate biologice profilactice”: adică vaccinuri de orice fel. Lucrurile s-au schimbat acum, formularea generoasă fiind înlocuită cu una mult mai restrictivă: Institutul poate avea „activităţi de producţie pentru situaţiispeciale, cum ar fi vaccin gripal pandemic”. Aşadar în situaţii speciale se mai poate vorbi despre producţia de vaccinuri la Cantacuzino. Foarte ciudată este şi menţionarea explicită în lege a vaccinului gripal, care nu are nimic de-a face cu „asigurarea protecţiei esenţiale a siguranţei stării de sănătate a populaţiei”, menţionată chiar la începutul legii.

Aş fi înţeles şi m-aş fi bucurat dacă ar fi apărut explicit menţionate în lege vaccinurile din schema de vaccinare de care toţi copiii români au nevoie, pe care Institutul Cantacuzino ştia încă să le fabrice în urmă cu 15 ani. Dar nu, apare doar gripalul, un vaccin opţional şi fără o miză comercială majoră.

După astfel de veşti, reducerea prin lege a numărului de maxim de posturi de la peste 1000 (din care aproximativ 600 ocupate) la 430, devine doar un trist detaliu.

Vara anului 2015 va rămâne în istoria medicinii româneşti ca cea în care Institutul Cantacuzino a încetat, prin lege, să mai existe în formula imaginată de fondatorul său: un loc în care cercetătorii şi medicii lucrează cot la cot pentru a atinge finalitatea obţinerii unor vaccinuri şi produse medicale esenţiale populaţiei României.

Lipsindu-l de fondurile necesare, trecându-l complet în zona educaţiei şi cercetării şi limitându-i, prin lege, capacitatea de a mai juca vreodată un rol semnificativ pe piaţa vaccinurilor din România, guvernul Ponta nu face altceva decât să bată ultimul cui în sicriul Institutului Cantacuzino. O decizie luată ruşinos, pe tăcute, în timp ce la televiziunile prietene era prezentată, patriotard, ca o salvare.

Încă o dată, Victor Ponta a reuşit să-şi păcălească poporul.