Despre energie din nou (de Daniel Daianu)

Cand pretul titeiului a depasit nivelul de 50 de dolari/barilul lumea a inceput sa trepideze. Acum, cand pretul oscileaza intre 60 si 70 de dolari, numerosi analisti se gandesc la urmatorul prag, de 80 de dolari. In termeni reali, acest nivel ar echivala cu pretul brutului care a declansat stagflatia cu cateva decenii in urma.

Atunci, tarile arabe au folosit cartelul petrolier ca o arma politica si economica, marind pretul brutului in mod drastic, la peste 40 de dolari barilul, in cateva reprize. Aceasta a insemnat o modificare substantiala a termenilor schimbului (terms of trade) intre tarile producatoare/exportatoare de petrol si tarile net importatoare.

Economiile avansate au absorbit socul prin incetinirea economiei (chiar recesiune) si monetizarea unor deficite bugetare marite, ceea ce a insemnat cresterea preturilor la bunurile industriale. In timp, evolutia ascendenta a acestor preturi a compensat castigul tarilor exportatoare de petrol.

Combinatia intre stagnare economica si inflatie in crestere a consacrat starea de stagflatie, care a nedumerit macroeconomisti, analisti economici.

Conform paradigmei conventionale subutilizarea resurselor in economie nu ar putea fi insotita de inflatie; s-a inteles, finalmente, ca daca avem de-a face cu un soc major pe latura ofertei, care nu poate fi absorbit usor prin realocare de resurse, combinatia amintita devine inevitabila.

Intr-un fel, tarile capitaliste avansate au experimentat atunci socul mult mai puternic suferit de tarile postcomuniste in tranzitie. Blocul sovietic, care avea economii de comanda structural inchise, a fost partial protejat intrucat folosea titei ieftin din fosta URSS. Marii perdanti au fost tarile sarace, care nu posedau resurse naturale energetice importante si importau mult.

Acum este de subliniat o noutate majora: ascensiunea pretului brutului este cauzata nu atat de strangulari ale ofertei (capacitati de rafinare), ci ca efect al unei cereri tot mai mari. Ascensiunea economica a Chinei, a Asiei de Est in general pune o presiune teribila pe piata.

Nu trebuie sa cadem prada unei viziuni malthusiene a evolutiilor viitoare, asa cum s-a intamplat cu trei decenii in urma, cand s-a vorbit despre „Limitele cresterii” (Raportul Clubului de la Roma), iar cercetarea dinamicilor globale (Modelul Forrester) a luat avant.

S-a vazut ca progresul tehnologic impinge frontierele posibilitatilor, ca pretul in crestere al resurselor epuizabile stimuleaza utilizarea celor reinnoibile (en. eoliana, solara, biomasa etc.).

Insa doua constatari se impun: 1) chiar daca evolutia pretului de acum a fost vizibil mai graduala decat cu cateva decenii in urma, ea implica ajustari severe in ceea ce priveste productia si consumul, iar tarile mai sever afectate sunt cele cu venituri pe loc mai mic si net importatoare; 2) deoarece progresul economic al Chinei, Indiei si al altor tari din Asia este probabil sa continue,

presiunea cererii sporite pe piata nu va disparea, ceea ce sugereaza ca pretul brutului nu va reveni la cote sub 40 de dolari. Avem de aici implicatii majore pentru economiile lumii.

Intre acestea sunt de evocat: lupta pentru controlul campurilor petrolifere; cautarea cu infrigurare de noi surse de energie; accentuarea energiei ca bun cu valoare strategica, reclamand masuri specificce la nivel national. Este probabil sa apara noi coliziuni intre nevoile industriei si imperativele de ordin ecologic intr-o perioada care aduce in prim-plan efectele incalzirii globale.

Aceasta situatie va tensiona bugete publice si private, va cere optimizari sub mari constrangeri.

Romania trebuie sa-si examineze politica publica in domeniul energie avand in vedere noile date. Avem o industrie puternic energofaga, care are valoare adaugata scazuta; consumul gospodaresc este si el ineficient.

Este adevarat ca ne asiguram din resurse proprii, nu putin din consumul de energie conventionala, dar am incheiat contracte de privatizare in mod neintelept; aceasta face ca renta intre pretul international si costul de extractie sa nu ajunga in cea mai mare parte – asa cum ar fi normal – in bugetul public. Energia este un produs strategic, iar pietele trebuie sa fie reglementate in consecinta.

Trebuie sa ne gandim totodata cat mai serios la resurse si surse alternative si sa dezvoltam cooperarea cu vecini si tari mai indepartate.