Despre trecutul utilizabil. Reflectii de 1 Decembrie

O democratie nu se poate cladi pe amnezie, pe ignorarea si falsificarea trecutului. In magistrala sa istorie a Europei de dupa cel de-al II-lea razboi mondial, regretatul Tony Judt insista asupra necesitatii recuperarii si cultivarii a ceea ce se numeste trecutul utilizabil, deci acele secvente istorice care se sustrag zonelor nebulos-colectiviste si care ingaduie, ori chiar sustin, constituirea si apararea unui patriotism luminat. Asa au stat lucrurile in Germania dupa infrangerea nazismului cand s-a reluat continuitatea intrerupta cu statul de drept si cu democratia Republicii de la Weimar (minus erorile legislative care au facilitat ascensiunea lui Hitler si a NSDAP). In acest spirit, mi se pare extrem de importanta accentuarea mostenirii morale, politice si intelectuale a unor Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Bratianu, Ion Flueras, Constantin Titel Petrescu si Corneliu Coposu.

In istoria Romaniei, ziua de 1 Decembrie este un reper indelebil, o borna identitara menita sa inspire loialtitati, adeziuni, solidaritati (dar si dubii, adversitati si contestari, precum in anii 50 cand Romania Mare era considerata “stat imperialist”). La 1 Decembrie 1918 s-a nascut un stat definit prin respectul pentru lege, minoritati, proprietate si caracaterul sacru al peroanei umane. Evident, un stat imperfect (dar, cu exceptia funestelor utopii totalitare exista oare vreun regim politic “perfect”?)

Am avut prilejul, in luna martie 1992, sa vorbesc la New York invitat de Fundatia “Iuliu Maniu”. Am explorat atunci tema relatiei dintre Basarabia, Romania si Europa, unitatea intrinesca si de atatea ori periclitat a pamanturilor romanesti. Textul poate fi citit in volumul meu “Irepetabilul trecut”, o carte dedicta memoriei lui Ioan Petru Culianu, aparuta in prima editie la Editura Albatros in 1994, iar in a doua editie, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, la editura Curtea Veche, in 2008. Iuliu Maniu a fost de fapt marele partizan al unei Romanii constitutionale in care natiunea este o cladire civica, iar nu una biologica ori religioasa. Pentru Maniu si mai tarziu pentru Corneliu Coposu, disjunctiile naeionesciene intre “român” si “bun român” sunau absolut fals. Românitatea nu se decreta de catre vreo auto-proclamata instanta purtatoare de drept divin, ci era parte a unui contract in care individul este recunoscut in deplina sa demnitate civica. Trecuti prin experienta discriminarilor si excluziunii, fondatorii Romaniei Mari nu doreau impilarea cuiva.

Scriam atunci si mi se pare ca merita reluate aceste cuvinte: “Iuliu Maniu, barbat de stat de altitudine europeana si si ganditor politic remarcabil, a sesizat cu o rara perspicacitate primejdiile ascunse in proiectul comunist. Educat in atmosfera liberala a Europei Centrale, venerand principiile statului de drept, teoretician si practician al principiului tolerantei intelectuale, el nu a nutrit nici o amagire privind planurile comuniste. A inteles ca orice utopie este o exagerare periculoasa, o aroganta sfidare a realitatii care, odata tradusa in program politic concret, nu poate sa duca decat la cumplite dezastre. Iuliu Maniu a stiut ca statul national este amenintat in insasi fiinta sa de catre ideologia mesianic-bizantina a Cominternului. El nu s-a indoit ca bolsevismul cultiva, intr-o varianta camuflata de glazura doctrinara marxista, visul celei de-a Treia Rome simbolizate de Moscova”. Incheiam acea prelegere cu urmatoarele idei: “Numai printr-o optiune democratica sincera si perseverenta, prin respectarea drepturilor individului si protejarea minoritatilor, prin eradicarea mostenirii securist-comuniste si intronarea unei justitii independente, prin incurajarea pe toate caile a liberei intreprinderi si a initiativei private, prin inflorirea unei societati civile dinamice si increzatoare in sine, Romania va fi pe deplin parte reala a pluralismului european. Orice alta optiune ne va izola si ne va condamnala o lamentabila regresiune in provincialism, autrahie si alte dureroase rataciri”.

Nu idealizez perioada interbelica (de fapt nu romantizez nici o perioada istorica), dar atunci cand unii spun ca in Romania domneau bunul-plac, samavolnicia, coruptia si teama, ma grabesc sa le reamintesc ca era vorba de o democratie consitutionala atacata furibund, in insasi fibra ei, de catre extremele politice, de acele miscari revolutionare (comunismul si fascismul) pentru care ordinea burgheza trebuia distrusa fara mila si fara urma de ezitare. Internationalismul mistic al comunistilor avea ca pandant nationalismul mistic al legionarilor. Ambele miscari revolutionare doreau sa “sfarseasca odata cu trecutul negru”. Ambele promiteau salvarea iminenta si imanenta.

Democratia romaneasca a platit cu mult sange rezistenta impotriva atacurilor totalitare. Nu stiu alta tara din Europa de Est si Centrala unde sa fi fost ucise atatea personalitati democratice de varf. Intre 1920 si 1960, elita politica romaneasca a fost practic lichidata de actiunile extremistilor de dreapta si de stanga. Ideile acestor oameni nu au disparut, ele au renascut dupa 1989 ca parte a acestui trecut utilizabil de care avem o vitala, urgenta nevoie. Cred ca 1 Decembrie simbolizeaza tocmai aceasta traditie persistenta si inepuizabila a unui stat de drept care respinge tranzactiile sordide, uitarea trecutului traumatic si umilirea persoanei umane.

Comenteaza pe Contributors.ro