Despre un fotograf care nu mai e
Petrica Pavel, fotograful care de ieri nu mai e – a murit dupa o boala grea, despre care nici nu vreau sa aflu detalii, la 41 de ani -, e omul care a innobilat meseria de “pozar”.
Nu l-am cunoscut foarte bine pe Petrica, dar un lucru stiu despre el: aproape ca nu exista revista sau ziar in Romania sa nu aiba o poza semnata de el sau firma lui. Cum a reusit Petrica asta? Dupa varsta pe care o avea, 41 de ani, a intrat cu siguranta in presa cu primul val de dupa 1990. Erau vremuri cand ziaristii primeau lefuri pe sponci, vinul se bea in redactii cu damigeana si vodca Scandic, nou-aparuta, era o delicatesa degustata sub numele de “motorola”. Diversele evenimente mondene erau niste chiolhane fara prea mare chichirez, la care lumea, de la politician la piscotar, se imbuiba cu tot ce se gasea pe mese, lichid sau solid, intr-un ritm de care ti se cam lua.
Un personaj nelipsit de la receptiile de felul asta era “pozarul”, paparazzo-ul mioritic, vanatorul de ministri cu sarmaua-n gura. Petrica era incarnarea perfecta – dar deloc slinoasa – a lui: un tip scund si slabut, brunet, cu o barbuta si un par pieptanat putin neverosimil cu cararea pe o parte, despre care probabil ca putina lume putea spune cum il cheama, dar toata lumea il stia. si la fel cum el i-a vazut si pozat pe toti, cred ca nu exista ministru postrevolutionar, cantareata, vedeta TV care sa nu-si aduca aminte de mutra aia a lui.
Statul noaptea tarziu pe la receptii si whisky-ul pe veresie te cam termina. Totusi, fara sa stiu de ce a murit Petrica, pot baga mana-n foc ca nu prea are legatura cu asta. De ce: catre anul 2000, la fel de omniprezent ca totdeauna, pozarul care nu mai e a pus pe roate o afacere. Singur sau in card cu niste pusti pe care se lauda ca-i invata meserie, bifa receptie dupa receptie, pozand ca mitraliera, intr-un ritm care ma face sa cred ca la aparitia camerei digitale (si disparitia filmului), Petrica a trait o epifanie. Erau anii in care incepeau sa faca bani si sa castige reputatie fotografii de studio cu pretentii, gen Marius Baragan, Cosmin Bumbut sau Alex Galmeanu. Lui Petrica nu i-a prea pasat de glamour-ul Annei Lesko sau sumele pe care le cerea pe shooting Andreea Esca; si-a vazut de treaba, mitraliind receptii. Avea tot timpul telefonul deschis, daca il sunai, gasea o intotdeauna solutie pentru nevoia ta urgenta de foto, din redactie. La sfarsitul lunii, primeai o factura – Petrica nu te rupea de bani, dar cantitatea pe care o producea la standarde bune era uimitoare -, apoi, in scurt timp, iti invata necesitatile redactionale si incepea sa vina el cu propuneri.
Acum cativa ani, Petrica Pavel conducea un business de nisa, infloritor. A avut rabdarea si puterea de munca de a insista pe “coada lunga” a clic-clac-ului, instantaneului monden, si, in plus, modestia de a renunta la veleitati artistice in care alti fotografi se intrec. Traim pe o piata in care marile grupuri media nu prea folosesc independenti – stiu asta pe pielea mea, fiindca acum vreo doi ani voiam sa fiu consultant si am ajuns un fel de shop de creatie sau de idei -, dar “pozarul” Petrica reusise sa impuna stilul asta de lucru, punctual, productiv, pe factura, unor colosi media, intr-un timp in care noua nici nu ne trecea prin cap s-o pornim pe cont propriu. A stat destul de mult, dupa anul 2000, in preajma Edipresse, la revistele Cristinei Simion, unde treaba pe care o avea de facut era curata si cu care a avut un contract de exclusivitate care alimenta peste 10 titluri.
Este foarte probabil ca Petrica sa fi avut si pe undeva si fotografii artistice, de premiu. insa asta nici nu mai conteaza. Avem nevoie de artisti, dar la fel de bine avem nevoie si de oameni corecti, cu putere de munca si spirit intreprinzator. Cel putin eu unul asa il stiu pe Petrica: omul care a pornit ca “pozar” si a sfarsit-o ca institutie.
INTERVIURILE HotNews.ro