“Discursul urii”, o şmecherie pasiv-agresivă de campanie ca să vă închidă gura

Ofensaţii de serviciu din kommentariatul românesc au găsit un nou cal de bătaie: “discursul urii”, practicat desigur de ăia pe care au ei boală şi-l vor decredibilizat, scos din joc. Dacă-i asculţi, ai crede că societatea a intrat de nişte ani de zile într-o spirală isterică de radicalizare, că în România se dau bătălii de stradă şi că salvarea e una singură: să ne punem pe noi nişte cămeşi albe, să luăm lumânări în mâini şi să-i urmăm pe ei pe un vârf de deal, aşteptând apocalipsa.

Dacă zici ceva de asistenţa socială, e discurs fascist al urii; dacă faci vreo analiză pe baza electorală a PSD, e ură de clasă; dacă iei în băşcălie vreo caricatură istorică din vulgata naţionalistă (adică programa şcolară în ultimul secol), e ură de neam; dacă contrazici vreun episcop sfertodoct, e ură sexomarxistă de Dumnezeu. Dubiile şi dezbaterea au fost înlocuite cu răcnete şi etichetări reflexe. Oriunde te-ai întoarce, dai peste o brigadă de vigilenţi care ştiu ei mai bine decât tine resorturile asunse care te fac să gândeşti într-un fel sau altul. Căci pentru sectele ideologice, unde coeziunea internă se bazează pe gnoză, intenţia ascunsă e desigur mai importantă chiar decât ce-ai zis, către ea trebuie mutată atenţia.

Aceşti profesionişti ai resentimentelor, experţi în exagerare, victimizare şi retorică bombastică, se găsesc la ambele capete ale spectrului: şi pe stânga, şi pe dreapta. Aş zice că-s destul de puţini cu toţii, dar fac un asemenea tărăboi încât par mult mai mulţi, în anumite momente dominând dezbaterea publică. Sunt două bule radicale care se înjură public dar depind una de alta pentru a reaşeza lumea în maniheism şi a ne convinge că toţi suntem la fel de fanatici ca ei, de o parte sau alta; că centru şi echilibru nu există; iar cine nu-i cu ei, e radical de semn contrar (fascist, sexomarxist etc) şi cu asta basta.

Să luăm exemplul de public policy menţionat mai sus: asistenţa socială în România şi în statele moderne democratice în general. Poţi să te arunci în discuţia asta cu capul înainte, fără să ai habar de cifre reale şi evaluări, să vânturi teorii conspiraţioniste, să te scapi în clişee rasiste sau eugeniste – caz în care eticheta de fascist s-ar justifica. Ori poţi să duci discuţia informat şi raţional, să te arăţi preocupat de sustenabilitatea statului bunăstării într-o ţară, date fiind bugetul şi trendurile demografice, teme legitime şi actuale peste tot în Europa. Adică să pui întrebări şi să identifici dileme, caz în care etichetările sunt propagandă pură şi diversiune.

Şi totuşi, aceste etichetările îţi vor fi aruncate în cap negreşit, de brigada de zgomote care n-are mare aplecare către cifre, analize şi nuanţe, zvârlind pe toată lumea în aceeaşi găleată: pentru ei orice discuţie care ridică dubii pe subiectul X echivalează cu “discursul urii” din partea celorlalţi. Vorbele sunt scoase din context, răstălmăcite încât să pară ofensatoare pentru Y şi Z, polemica este escaladată imediat în zona emoţiilor: spaimă şi furie. De fapt pe ei nici nu-i prea interesează subiectul X ca atare, la care nu se pricep, dar sunt foarte buni la insinuări, hiperbolizări şi ad hominem, adică tehnicile general-valabile de trolling. Şi ce-i valabil pe asistenţă socială e valabil pe impozite, politici de mediu sau orice altă temă importantă.

Abilitatea de căpetenie a ofensaţilor care văd peste tot discursul urii e de fapt “semnalizarea virtuţii proprii”, pe care o fac fără urmă de jenă, cu sirena de vapor. Asta e şmecheria retorică prin care vrei să arăţi lumii că doar ţie îţi pasă (de săraci, de creştini, de ursul polar etc) dar nu poţi s-o pui chiar aşa, că sună arogant şi nu-i credibil. Atunci o faci indirect, exagerând şi manipulând ce zic alţii ca să pară toţi nişte ticăloşi, construind adversari de paie iar apoi indignându-te gonflabil la propriile tale fantasmagorii pe care le pui în cârca lor. Pe ei i-ai vopsit în culori stridente şi i-ai anihilat; iar tu îţi semnalizezi apartenenţa şi loialitatea doctrinară. Că o faci deliberat sau instinctiv, după ani de zile de practică în tribul ideologic, nici nu mai contează: important e efectul.

Şi care este efectul? Finalmente se ajunge la delegitimarea pentru public a temelor de dezbatere ca atare, pe care numai profesioniştii resentimentului din tribul corect au voie să se pronunţe. Cei care nu vor scandal şi care nu se simt bine bălăcăriţi în public vor începe să se ferească a mai deschide gura. Majoritatea raţională, lipsită de apetenţa bolnăvicioasă pentru conflict şi căutat de nod în papură, care îi oboseşte, se retrage în tăcere, şi uite aşa pare că lumea s-a radicalizat şi împărţit în două într-adevăr. În timp, pe subiectele importante şi controversate din societate vor rămâne stăpâne doar cele două bule, împroşcându-se de la distanţă cu invective şi procese de intenţie, într-o conversaţie subtilă ca o bazooka şi cu utilitate practică zero.

Ne îndreptăm într-acolo prin acest efect pervers, deşi eu nu cred că e “mai multă ură în societate” decât acum 10-15 ani. În schimb este cu siguranţă mai puţină dezbatere informată pe public policy relevante. Dacă ura n-a crescut, au crescut în schimb în volum cele două bule mici, dar isterice care se zborşesc una la alta, pentru că le place şi pentru că în asta şi nimic altceva s-au specializat membrii lor. Dacă le-ai lua polemica ideologică şi “semnalizarea virtuţii”, ar dispărea de pe scena publică, ceea ce, dată fiind structura lor de personalitate, i-ar îmbolnăvi de oftică şi inimă rea. Bătălia în etichetări îi ţine în tonus, deci continuă să inventeze în jur cuie inexistente, singura lor sculă fiind ciocanul doctrinar.

Şi ar mai fi o problemă care alimentează isterizarea bulelor, foarte vizibilă în aceste alegeri europene din 2019: inadecvarea analizelor luate de-a gata de prin buletine marxiste occidentale ori de pe Fox News, la realităţile din Europa de Est. Stânga ideologică românească e sfâşiată de o alegere pe care colegii lor din Vest, de unde iau copy-paste teorii şi meme, nu o au de făcut, deci nu le pot oferi soluţii. Anume, agenda socială şi idealul redistribuirii îi împing către PSD, cu care îi uneşte şi anti-occidentalismul programatic; însă pentru asta trebuie să închidă ochii la orgiile feudal-clericale şi xenofobia pe care pedalează partidul-stat, ce contrazic ideea de modernizare şi demnitate umană. (Cam aşa e tot socialismul real în ţările ortodoxe, nu-i România excepţie).

Cu alte cuvinte, stânga urbană în Est trebuie să decidă ce prioritizează: lupta de clasă şi anti-americanismul / anticapitalismul, ori progresismul social? În Vest poate că ele merg împreună, dar la noi se contrazic flagrant iar pentru aşa situaţii revista Jacobin nu oferă formule de-a gata. Până acum pare că au optat pentru luptă de clasă şi anti-imperialism, ignorând retrogradismul social pe care l-au cauţionat tacit şi sub Ponta, şi sub Dragnea. Adică l-au desemnat ca inamic principal pe “elitistul Macron”, nu pe Liviu Dragnea sau partidul său de referendum anti-gay, pe care îl ajută în procesul de auto-victimizare “anti-fascistă”, şi escamotează disonanţa în care trăiesc prin retorică inflamată pe care o descriam mai sus.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro