Divorțul la români: cât durează o căsnicie în fiecare județ, principalele motive invocate și ce (nu) s-a schimbat în ultima sută de ani

În primul an de după Revoluție aveam un divorț la fiecare 6 căsătorii încheiate. În 2019 raportul scăzuse la 4, apoi în pandemie am avut un divorț la 3,5 căsătorii, iar în 2022 raportul dintre divorțuri și căsătorii a urcat la 5,1, potrivit datelor publicate în aceste zile de Statistică.

Printre motivele invocate la divorț găsim păcate atât ale Ei cât și ale Lui, depinde de cine depune plângerea. Ea îi reproșează Lui infidelitatea conjugală, alcoolismul, violența și ”alte motive”. Acestea din urmă ascund de cele mai multe ori aceleași acuzații dar fără să fie exprimate direct, din discreție.

Înainte vreme, divorțul se numea ”carte de despărțire”. Motivele pentru care un cuplu divorța nu erau foarte diferite acum câteva sute de ani față de cele invocate azi, doar că se numeau altfel. Violența fizică se numea ”traiul rău”.

Adulterul era și el pricină de jalbă, adică de introducere a cererii de divorț. La fel și alcoolismul bărbatului.

Dar lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, cum spuneam mai sus, față de acum 100 și ceva de ani, chiar dacă o comparație cu prezentul cu greu poate fi făcută. ”Pentru sec. 18 nu exista studii in afara de cele făcute de mine, din pacate. Există însă mii de documente pastrate in condicile de la Mitropoliecare ar putea fi parcurse si inventariate astfel incat sa ofere o imagine mai clara asupra separarii. Acestea s-au pastrat doar pentrut Valahia. Cele din Moldova au pierit. Eu lucrez pe acest subiect si incerc, de fiecare data, sa scot la lumina cazuri noi, dar n-am purces la o asezare a lor in date statistice. Interesati de subiectul meu sunt cercetatorii francezi care au deschis un proiect mare pe divortialitate privita mai ales din perspectiva demografica”, spune Constanța Ghițulescu- Vintilă, autoarea cărții ”În șalvari și cu ișlic”, unde descrie divorțialitatea vremii.

Vezi mai jos durata căsniciei la cuplurile cu și fără copii

”În secolul XVIII, în fruntea motivelor de divorţ se află separarea pentru ”traiul rău”. 209 jalbe invocă acest motiv, din care 168 aparţin soţiilor şi 41 soţilor. „Traiul rău“ îmbracă diferite forme, de la violenţa verbală şi până la cea fizică, de la amestecul părinţilor şi până la tirania soacrei. Violenţa verbală însoţeşte violenţa fizică, ambele fiind mai totdeauna provocate de alcoolism. Băutura devine o patimă de care cu greu se poate scăpa”, scrie cercetătoarea în cartea amintită.

A risipi zestrea sau a vinde lucrurile din casă constituia și pe atunci o conduită dezonorantă din partea partenerului

”Uneori, în cererile adresate puterii, femeile nu vor neapărat separarea, ci mai degrabă intervenţia, sub orice formă, pentru a-l convinge pe soţ să renunţe la alcool, să nu mai risipească agoniseala şi, mai ales, să-şi hrănească familia. ”, scrie Constanța Ghițulescu- Vintilă.

A risipi zestrea sau a vinde lucrurile din casă constituia și pe atunci o conduită dezonorantă din partea partenerului. ”Economia şi aşa precară, a multor cupluri nu supravieţuieşte în atare condiţii. Din acest motiv, soţia cere ajutorul celor din jur pentru a-şi salva zestrea sau a prezerva patrimoniul familiei. Altă femeie, Neaga din Vlăiculeşti, judeţul Ialomiţa, îşi acuză soţul că nu o chiverniseşte şi că nu-i aduce de cheltuială, ba mai mult, că în vremea răzmeriţei a lăsat-o singură fără mâncare şi fără protecţia necesară. în această situaţie, s-a văzut obligată să părăsească satul şi să-şi caute o slujbă în oraş pentru a se hrăni singură. Timp de alţi cinci ani îl aşteaptă răbdătoare că „doar va arăta el vreo milostivire asupra ei“, dar cum declară chiar soţul „scârbindu-se unul de altul“ soluţie de împăcare nu mai există.

Femeia notează aici cum situaţia economică a cuplului s-a deteriorat cu fiecare zi, iar bărbatul, care avea obligaţia de a chivernisi casa, s-a sustras acestei îndatoriri, acceptând ca ea să părăsească căminul pentru a se întreţine singură. Deci un bărbat care nu e capabil să se chivernisească pe el, nu va avea grijă de familia sa”, scrie cercetătoarea.

Vezi mai jos vârsta medie la divorț a soțului/soției, în fiecare județ.

Anastasia Creţulescu se plânge, la 1780, de soţul ei, Nicolae Fălcoianu, cu care este măritată de patru ani şi cu care a tras „mult amar şi necaz“.

Pricina neînţelegerilor dintre cei doi se dovedeşte a fi soacra, caracterizată de noră ca: „famee răutăcioasă şi cumplită”. Pus să aleagă între nevastă şi mamă, Fălcoianu refuză să-şi părăsească mama, ameninţând că „până la moarte nu se va deosebi de mumă-sa“. Drama Anastasiei este cu atât mai mare cu cât tatăl, Matei Creţulescu, fost mare clucer, nu refuză s-o primească, dar nu poate să-i asigure traiul, „fiind slab şi cu casă grea“.

Dacă există o tiranie masculină, documentele ne dezvăluie şi o tiranie feminină. Ceea ce-i supără cel mai tare pe soţi este cicăleala. „Iute la fire şi spornică la limbă”, soţia vorbeşte şi comentează orice, nu este îngăduitoare, nu se mulţumeşte cu nimic, răspunde atunci când ar trebui să fie supusă, se răzvrăteşte atunci când ar trebui să se arate cu blândeţe.

O a doua nemulţumire a lui o constituie micile furtişaguri săvârşite uneori pentru a se hrăni şi alteori pentru a zălogi sau a vinde lucrurile furate la cârciumă. Hoaţă şi beţivă, soţia îşi necinsteşte casa şi împinge familia la ruină. La 4 octombrie 1774, când Maria din mahalaua Fântâna Boului îşi reclamă soţul că de şapte ani o bate, o căzneşte şi n-o chiverniseşte, vecinii din cele două mahalale, unde cuplul a locuit în ultima perioadă, se arată indignaţi de îndrăzneala ei.

Acuzaţiile de vrăjitorie, cu scopul de a răpune viaţa soţului, se alătură celorlalte

Vrăjitoria se asociază întotdeauna cu universul feminin. Constantin polcovnicul se află în judecată cu soţia sa Anica de trei ani, cerând despărţirea cu înverşunare sub pretextul că aceasta i-a dat argint viu, „ca să mă omoare, spărgându-mi tot trupul de am pătimit boală îndelungată”.

Maria din mahalaua Fântâna Boului este acuzată de vecini, de astă dată, că umblă cu farmece să-şi omoare soţul. Matuşa Sanda din mahalaua Broştenilor, care le-a fost gazdă câteva luni, aduce la Mitropolie legătura cu farmece pe care a găsit-o în camera acestora. De asemenea, ea povesteşte cum, în cele două luni cât au locuit la ea Maria „au umblat noaptea dăspuiată până în brâu, făcând farmece, lucruri drăceşti”.

Soborul nu prea ia în considerare acest tip de acuzaţii şi nici nu le transformă în capete de acuzare, pur şi simplu le trece cu vederea. Ele revin în plângeri, dar nu sunt niciodată invocate ca probe, cu alte cuvinte nu sunt luate în serios, deşi superstiţia, descântecele şi farmecele fac parte din mentalitatea populară.

Vezi mai jos durata medie a căsătoriei încheiate prin divorț

În practică, abandonul este atât masculin, cât şi feminin. Sub pretextul căutării unei slujbe sau exercitării acesteia, soţul pleacă de acasă şi uită să se mai întoarcă. Plecat cu negustoria, Nicolae din mahalaua Golescului rămâne la Constantinopol. După şase ani revine în Bucureşti cu treburi, dar nu trage „acasă“. Deşi poartă turban şi şalvari, foştii vecini îl recunosc şi îi cer să se reîntoarcă la soţie. Acesta îşi neagă identitatea, afirmând că se numeşte Ismail, dar ţine să le spună că soţia este prima vinovată de turcirea sa. Mărturiile vecinilor o vor ajuta pe Stana să obţină separarea.

Nicolae nu este singurul, şi alţi bărbaţi plecaţi în Imperiul Otoman cu diverse treburi, fie nu se mai întorc căsătorindu- se acolo, fie trec la islam, organizându-şi viaţa în funcţie de noua identitate. Părăsirea soţiei nu presupune întotdeauna neînţelegerile conjugale sau migrarea în căutarea unui loc de muncă. în unele cazuri lucrurile sunt clare încă din capul locului: evadarea din puşcărie, frica de datorii sau de bir sau hoţia îi împing pe unii bărbaţi să aleagă calea cea mai ușoară: fuga.

Abandonul feminin este însoţit întotdeauna de o conduită desfrânată sau de hoţie. O soţie nu pleacă niciodată singură: ea fuge cu un oarecare – cu sluga din casă, cu un arnăut sau soldat aflat în trecere prin mahala, cu naşul şi chiar cu cumnatul, cu un vecin sau un tovarăş de afaceri al soţului – şi după ce a golit casa. Înainte de a cere separarea, bărbatul are obligaţia de a cerceta şi a întreba din trecător în trecător, că poate se va ivi cineva care să-i ofere informaţiile necesare pentru a decide într-un fel sau altul.

Zambila de la Cucuteni, judeţul Dâmboviţa, fuge „în lume“ cu un ţigan lăieş, abandonându- şi cei cinci copii şi soţul după 19 ani de căsătorie. Un an şi jumătate, Stan a căutat-o „peste patru judeţe“ şi n-a putut să-i dea de urmă. El are tot interesul s-o facă, căci Zambila i-a luat toţi banii şi toate sculele din casă. Cu cinci copii, bărbatul se descurcă foarte greu, după cum singur mărturiseşte, şi cere voie să se recăsătorească, deoarece copiii au nevoie de o mamă. Pentru a grăbi procesul, Stan aduce 13 martori din sat şi din împrejurimi care confirmă eforturile susţinute ale bărbatului în încercarea de a-şi găsi soţia. Spre deosebire de soţie, soţul poate cere separarea după o perioadă de timp mult mai redusă, un an, doi, trei ani de absenţă şi nu i se cere să aştepte împlinirea sorocului de cinci ani.

Bigamia. Plecarea la muncă constituie un bun prilej pentru a contracta o nouă căsătorie fară a o declara pe prima. în acest mod procedează micii meşteşugari sau negustorii balcanici veniţi din Imperiul Otoman. Ei încheie, în Valahia, o altă căsătorie tăinuindu-şi starea civilă sau negând existenţa unei alte relaţii. Cum preoţii nu se arată întotdeauna vigilenţi, bigamia apare. De altfel, ea ajunge să fie cunoscută numai datorită unor întâmplări nefericite în care oamenii sunt amestecaţi şi care le dezvăluie adevăratul statut. Arhivele au păstrat 16 cazuri de bigamie, dar fară a lua în seamă concubinajul, deoarece asemenea legături, deşi socotite ilicite şi păcătoase, nu au întinat taina sfântă a nunţii.

Dima plăcintarul grecul, după ce se instalează la Bucureşti, se căsătoreşte cu Maria, dar fară a o avertiza că are soţie şi copii în „ţara lui“. La fel procedează şi Dumitru sârbul care se căsătoreşte în judeţul Saac cu Maria Istodoroaia, fiind însă căsătorit şi la Drâstor; sau Gavrilă croitorul căsătorit la Iaşi cu Sanda şi la Bucureşti cu Ancuţa2. Un bărbat realizează mai uşor o altă căsătorie decât o femeie, pentru că se deplasează mai mult (15 cazuri de bărbaţi bigami, numai o femeie bigamă). Cel mai adesea, pentru a evita toate etapele nefericite şi costisitoare ale unui proces de divorţ, soţul părăseşte domiciliul conjugal şi se aşază într-un alt sat şi într-un alt judeţ, cât mai departe de casă, unde nu este cunoscut şi unde se căsătoreşte a doua oară.

Vasile este căsătorit în satul Jiblea, judeţul Argeş, dar într-una din zile pleacă din sat şi se stabileşte în satul Grabicina din judeţul Buzău unde se căsătoreşte a doua oară. Nimeni nu-l întreabă nimic, iar episcopul Buzăului îl hirotoniseşte dându-i darul preoţiei. Numai o simplă întâmplare face ca totul să iasă la lumină. Când Vasile fură caii noului său cumnat şi fuge, este dat în urmărire şi astfel episcopul află ce gravă eroare a comis. Prins, Vasile este tuns şi caterisit nu din cauza furtului, ci a bigamiei.

Special este cazul Radei din Bucov, judeţul Saac. La 1784, tatăl o mărită după Andrei din satul Glina, judeţul Ilfov. După doi ani de căsătorie se descoperă că, de fapt, numitul ginere mai are încă o soţie de care nu se despărţise. Măsura luată de mitropolit pare halucinantă la prima vedere: întemniţarea Radei la închisoarea protopopului, pe când soţul, care este lăsat liber, trebuie doar să se reîntoarcă la prima soţie.

Or, adevăraţii vinovaţi sunt cei trei bărbaţi implicaţi în acest mariaj: mai întâi Andrei care a minţit, a ascuns existenţa primei sale soţii, a încălcat legea, a înşelat buna-credinţă a unui tată, al doilea vinovat este tatăl care a aranjat căsătoria fără să facă cercetarea necesară prin vecini şi cunoscuţi asupra stării civile a viitorului ginere. De asemenea, preotul care a oficiat căsătoria este la fel de vinovat, căci avea obligaţia să efectueze propria anchetă cu privire la starea civilă a celor doi candidaţi sau să ceară răvaş de cununie. Bărbaţii nu păţesc însă absolut nimic, iar Rada devine victima acestui scandal pentru că este considerată obiectul dezordinii. Din acest motiv, este îndepărtată din comunitate în speranţa restabilirii păcii sociale.

Diversele maladii constituie de asemenea un bun motiv pentru divorţ, dar nu orice boală şi nu orice bolnav poate cere separarea. După Pravilă se acordă despărţirea pentru lepră, indiferent care dintre soţi se află bolnav şi indiferent în ce moment al vieţii a intervenit boala. în ceea ce priveşte epilepsia, lucrurile se complică, fiindcă dacă boala a intervenit după căsătorie, separarea nu se mai poate face nici pentru soţ, nici pentru soţie.3 Cele două maladii sunt singurele pentru care se poate invoca separarea; se adaugă impotenţa.

Boala apare ca motiv principal de divorţ în 35 de cereri, în 17 cazuri sunt bărbaţii cei care dau jalbă la Mitropolie şi în alte 14 jalbe femeile invocă boala soţului (dintre care şapte privesc neputinţa masculină). Argumentaţia bărbaţilor este cât se poate de simplă: s-au căsătorit pentru a avea un sprijin economic în casă şi pentru a evita păcatul curviei, iar o femeie bolnavă nu le poate fi de nici un folos, mai mult, prin neputinţa ei contribuie la ruina menajului. Chiar femeia recunoaşte că „nu mai poate să ţie casă cu el şi să-l chivernisească dăspre cele fameeşti de vreme ce din păcatele ei şi din voia lui Dumnezeu i s-au întâmplat acea betejiune“.

”Amestecarea de sânge”. Gheorghe şi Maria din satul Ştefanda, judeţul Vlaşca, sunt fraţi vitregi. Ei fug împreună la Giurgiu unde se căsătoresc şi unde rămân timp de cinci ani. Orice întoarcere acasă le-ar aduce pedeapsa, întrucât legătura lor încalcă normele Bisericii. Traiul într-o lume străină, departe de casă şi fară ajutorul familiei n-a mers aşa cum se aşteptau probabil, căci după cinci ani revin spăşiţi. Pentru a scăpa de pedeapsă, la 3 noiembrie 1791, ei se prezintă singuri în faţa mitropolitului, se umilesc şi se pocăiesc, susţinând că n-au ştiut că au comis un păcat atât de grav. Oare i-a crezut Prea Sfinţia Sa? Chiar erau inocenţi aşa cum voiau să pară? Mitropolitul nu i-a crezut, dar a închis ochii pentru a nu da amploare cazului, mai ales că la mijloc se afla un copil. Cei doi primesc separarea şi, ca urmare a tinereţii lor, au şi dreptul de a se recăsători, cât mai repede posibil, pentru a nu cădea din nou în păcat unul cu altul.

(Sursa: Constanta Vintila-Ghitulescu – In salvari si cu islic)

Alte caracteristici ale divorțurilor din 2022 din România

În medie, divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă la grupa de vârstă 40-44 ani, atât în cazul bărbaților (18,4% dintre divorţuri), cât şi în cazul femeilor (17,5% dintre divorţuri), urmată, în cazul bărbaţilor, de grupa de vârstă 45-49 ani (17,5% dintre divorţuri) şi în cazul femeilor, de grupa de vârstă 30-34 ani (17,3% dintre divorţuri);

Numărul femeilor în vârstă de până la 30 ani care au divorţat a fost de 2,3 ori mai mare decât numărul bărbaţilor aparţinând aceleiaşi grupe de vârstă;

Începând cu vârsta de 50 de ani, numărul bărbaţilor care au divorţat crește semnificativ față de cel al femeilor: de 1,4 ori la grupa de vârstă 50-54 ani, de 1,6 ori la grupa de vârstă 55-59 ani şi de 1,9 ori la grupa de vârstă 60 ani şi peste

Vârsta medie a soţilor la divorţ a fost de 44,3 ani pentru bărbaţi şi de 40,7 ani pentru femei. Comparând vârsta medie la divorţ cu vârsta medie la căsătorie (34,4 ani pentru bărbaţi şi 31,4 ani pentru femei) se poate observa în cazul cuplurilor care au divorţat că secvenţa de viaţă maritală durează, în medie, 9,9 ani pentru bărbaţi, respectiv 9,3 ani pentru femei.

Divorţurile s-au pronunţat, în 43,5% dintre cazuri, din vina ambilor soţi, în 10,2% din cazuri din vina soţului, în 3,8% dintre cazuri din vina soţiei şi 42,5% din alte cauze.

În 11 judeţe numărul divorţurilor a fost mai mare în mediul rural: Bistriţa-Năsăud, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ilfov, Olt, Prahova, Suceava, Teleorman, Vaslui şi Vrancea; în toate celelalte judeţe numărul de divorţuri a fost mai mare în mediul urban decât în cel rural.

În două judeţe s-au înregistrat peste 1000 cazuri de divorţ, respectiv în judeţele Constanţa și Argeș; în Municipiul Bucureşti s-au înregistrat 2016 cazuri de divorţ, reprezentând 8,7% din numărul total de divorţuri înregistrat la nivel naţional. Cel mai mic număr de divorţuri s-a înregistrat în judeţele Caraș-Severin (164 divorţuri) şi Covasna (198 divorţuri).

Cea mai mare rată a divorţialităţii s-a înregistrat în judeţul Argeș (1,68 divorţuri la 1000 locuitori), iar cea mai mică rată de divorţialitate s-a înregistrat în județul Caraș-Severin (0,54 divorțuri la 1000 locuitori).

Comparativ cu celelalte ţări din Uniunea Europeană, în anul 2021 (ultimul an pentru care sunt date disponibile la nivel european), România, cu o rată a divorțurilor de 1,4‰, s-a situat sub media europeană (1,7‰). Cele mai mici rate de divorţialitate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,6‰) și Slovenia (1,1‰), iar cele mai mari rate de divorţialitate s-au înregistrat în Lituania (2,8‰), Letonia (2,5‰) și Suedia (2,3‰).