Dragostea de cash și spaima de card. De ce are dreptate și greșește în același timp guvernul când impune limite la banii în mână
Când mi-am luat primul salariu mizer din munca de jurnalist, acum aproape 20 de ani, am primit banii în plic. Am fost tare mândru de hârtia pe care doamna de la casierie îmi scrisese frumos numele, de parcă era prima mea semnătură din ziarul printat. Măcar acum aveam bani de țigări.
Peste vreun an, la următoarea publicație unde am ajuns, am primit card, iar salariul a început să îmi intre în contul bancar, nu la plic. În ziua de salariu, eu însă voiam să simt că trăiesc. Mergeam la bancomat și scoteam toți banii cash. Mi-era mai frică de bancă și de „hackeri”, decât să am emoții pe stradă, cu banii în buzunar. Erau suficient de puțini cât să nu-mi fac astfel de probleme. Dar așa simțeam că sunt banii mei. Acum, în zilele noastre, plătesc și o roșie de-un leu cu cardul, la magazin.
Dacă e să te iei după corul de reacții înverșunate împotriva deciziei ca, din această lună, plățile și tranzacțiile cu bani cash să fie și mai mult limitate, ai zice că mulți români au rămas în urmă cu 20 de ani, cu nostalgia zilei de la casierie și în ignoranța spaimei de bănci. Banul e al tău, dacă-l ai în mână. Mai ales când e puțin.
Sigur că, în realitate, de cele mai multe ori motivele sunt altele, mai puțin romantice sau iraționale decât în degringolada de pe Facebook, unde cei mai mulți par că s-au născut ieri, când, ce să vezi, plățile cash erau tot limitate prin lege, doar că la plafoane mai mari. Atunci, românii noștri iubitori de cash nu se mai simțeau atât de înlănțuiți anticonstituțional și batjocoriți în drepturi. Probabil pentru că un plafon de 5.000 de lei era un pericol destul de îndepărtat de sărăcia vieții lor de la lună la lună. Pe când o mie de lei mai știm și noi cum arată.
INTERVIURILE HotNews.ro