Dragostea durează cinci ani

​​Se spune că o relație reușită se bazează în principal pe transparență și comunicare, căci așa se câștigă încrederea. Alte studii constată că un secret este menținerea unei „iluzii pozitive” – admirația există atâta vreme cât găsim lucruri de apreciat și ne gândim pozitiv unul la celălalt.

Acestea fiind zise, voi dezamăgi probabil o bună parte a cititorilor care au început să citească fiind atrași de titlu. Acesta este, contrar așteptărilor, un articol cu conținut fiscal. Un articol despre o relație (de business) care ar trebui să fie reciproc avantajoasă și susținută de ambii parteneri.

Pentru cei care ați rămas, mai am o mențiune: acesta nu este, totuși, un articol tehnic, ci unul adresat publicului larg, care își propune să expună o situație în care se găsesc deseori mulți dintre contribuabilii români în relația lor cu autoritățile fiscale.

Scurt și la obiect sau cum viața bate filmul

Autoritățile anunță o nouă facilitate fiscală. Contribuabil fiind, sunt interesat să o aplic. Citesc legislația în materie, dar nu mi se pare clară. Prefer să aștept clarificări. Între timp, competitorii mei aplică facilitatea. Pierd un avantaj competitiv în piață. Re-analizez situația. Întreb autoritățile. Nu primesc niciun răspuns. În incertitudinea și instabilitatea legislației fiscale, totul pare a fi relativ, mă gândesc, confuz. Totul se reduce la riscurile pe care sunt pregătit să mi le asum chiar eu. Apar în piață vizionari, care aplică structuri „mai sigure”. Toată piața vuiește. Între timp, autoritățile fiscale revin cu ceva clarificări și confirmări generale. Sunt presat să aplic facilitatea și se pare că aș putea, dar încă nu sunt convins. „Sunt mai prudent decât ar trebui?”, mă întreb, din nou confuz. Partenerii de afaceri presează și ei, alături de piață și de reprezentanții companiei-mamă de care țin, care par să nu înțeleagă ițele încurcate ale sistemului fiscal românesc.

Mă îndrept iar către autorități. Consecvent. Chiar agresiv pe alocuri, ar spune unii. Vreau un răspuns nominal. Îl primesc și, spre surprinderea mea, este unul afirmativ: chiar eram prea prudent. Pot aplica facilitatea fiscală, la fel ca și competitorii mei și restul pieței, de altfel. Mă pregătesc întocmai. Aplic.

Trec anii. Trei, să zicem. Plus primul, pierdut în incertitudine, patru. Între timp, ies bine în urma câtorva controale fiscale generale, care nu acoperă facilitatea în particular. Acolo nu întreabă nimeni nimic. Doar eu am rămas cu câteva întrebări…

În cel de-al patrulea an, se schimbă câteva nuanțe cu privire la facilitatea în cauză. Observ cu această ocazie că au mai fost aprobate, între timp, anumite modificări aparent minore la textul de lege, nediscutate și fără expunere de motive. Cu cât analizez mai mult, cu atât mai clar îmi este că minor e doar volumul textului, însă nu și impactul, care poate fi major. Știți cum e atunci când dispare o virgulă și sensul frazei se schimbă cu totul? Fix așa! Îmi fac scenarii. Scriu din nou autorităților. Primesc reconfirmare. Conchid intern: tot naiv de prudent am rămas.

Anul cinci. Începe un control fiscal, de data aceasta tematic. Brusc, autoritățile pretind că nu am aplicat corect facilitatea și încearcă să îmi impună plata retroactivă a tuturor taxelor (de care credeam că sunt scutit aplicând facilitatea) și a penalităților aferente. Mă apăr. Mă aștept să fiu susținut de parteneri, de grup, de competitori, de piața care vuia în urmă cinci ani, însă nimeni nu știe cum să acționeze/reacționeze acum. Ne aflăm cu toții într-o așteptare apăsătoare. Întregi modele de business sunt afectate. Nu știe nimeni cum ar trebui să continuăm. Ne-am întors practic în timp, în urmă cu (deja) șase ani, doar că de data aceasta nu mai privim cu entuziasm facilitatea fiscală. Ne este efectiv teamă să o aplicăm în continuare, deși regulile jocului nu s-au schimbat între timp, ci doar perspectiva autorității fiscale.

Încredere, transparență, comunicare. Toate sunt părți importante ale unei relații, ale unui sistem și ale unei culturi (naționale sau organizaționale). Ce să mai vorbim despre „iluzia pozitivă”? Toate vândute pentru un 0,03% pe zi de întârziere. Adevărul este că nu această penalitate doare neapărat, ci faptul că îți pierzi încrederea într-o relație în care ai investit atât de multă vreme și nu știi cum o poți lua de la capăt. Oare cât vei mai păstra speranța că lucrurile se pot schimba știind că a ținut mereu și ține în continuare doar de noi să începem de mâine, de luni, de la 1 ianuarie sau de acum?

Legenda spune că un om a vrut să își cumpere o mașină. Cu tichete cadou.

Material de opinie de Monica Țariuc, Senior Manager Taxe, Deloitte România