Eterna, nebuna si fascinanta Britanie

Julian Barnes este scriitor si corespondent la Londra al The New Yorker. Cartea aparuta anul trecut la Nemira este o culegere a corespondentelor sale trimise intre 1990 si 1994. Nu intelegeti prin culegere de articole acel gen de compilatie de editoriale scurte prinse in volum intru gloria eterna a autorului, care sint in voga printre editorialistii nostri.

Barnes este jurnalist, articolele sale respecta conventiile jurnalistice, dar sint si mici povestiri. De altfel, cine a pus mina pe un New Yorker stie tipul acesta de articol – un act profund cultural, la granita dintre literatura realista si jurnalism. Autorul pleaca de la fapte, le leaga intre ele, ajunge in directii neasteptate, in articole de citeva mii de cuvinte.

Procesul de editare si verificare a faptelor care functioneaza la revista americana (descris in introducere) ar trebui sa umple de invidie editorii romani si ar trebui sa lase cu gura cascata autorii de la noi, care au mania propriului geniu si accepta greu orice propunere de editare (asta daca nu zbiara direct: cenzura!, pentru ca tot romanul, pe linga profunda constiinta a propriului geniu, se mai si crede demn de cenzurat).

Textele trimise odata la citeva luni de Barnes la New Yorker sint fresce ale societatii britanice de la inceputul anilor `90. Autorul pleaca de la un subiect si divagheaza, se intoarce, divagheaza din nou, dar nu e plicticos, nici nu stii cind trec cele 500 de pagini.

Pot spune chiar ca are geniul divagatiei. Iata un exemplu. In articolul despre deschiderea televiziunii parlamentare la Londra, exista un episod despre un parlamentar laburist excentric. In cadrul acestui episod, isi aminteste despre vizita lui Ceausescu, cea cu plimbatul in caleasca regala. O divagatie in divagatie, cu totul savuroasa:

“In 1978, de pilda, presedintele Ceausescu si sotia sa au intreprins o vizita de stat in Marea Britanie, intr-o perioada in care Romania era perceputa ca disident al blocului sovietic.

Dusmanul dusmanului meu este prietenul meu, motiv pentru care regina i-a acordat lui Ceausescu un titlu onorific de cavaler (aceasta distinctie relativ rara se acorda numai celor care nu sint supusi britanici: printre cei distinsi astfel se afla Bob Geldolf, Ronald Reagan, Caspar Weinberger si Magnus Magnusson, starul TV din Islanda).

Dar, dupa venirea la putere a lui Gorbaciov, Romania si-a schimbat statutul din Bastion Curajos in fata Imperialismului Sovietic in Odioasa Minidictatura Balcanica (a fost mereu si una si alta, desigur, dar tarile rareori se aleg in ochii altora cu etichetare dubla, complexa).

In scurta perioada de timp dintre caderea si executarea lui Ceausescu, regina a reusit sa retraga conducatorului roman calitatea jenanta de cavaler” pg. 41 – 42

Figura obsesiva a doamnei T.

Margaret Thatcher este figura dominanta a cartii. Articolele prinse in volum cuprind ultimii ani ai mandatului ei si citiva dupa. Dar si dupa plecarea din post, doamna T. domina scena. Publicarea memoriilor sale face de un articol lung. Autorul ii creaza portrete remarcabile:

„Daca atmosfera din Camera Comunelor, cu zgomotul ei de fond permanent, spirirtul ei de elev zurbagiu, masculinitatea ei predominanta, raritatea raspunsurilor spirituale, se aseamana deseori intr-atit cu cantina unei scoli cu internat, atunci doamnei Thatcher ii revine in acest scenariu rolul de intendenta.

Ea este cea care supravegheaza mesele si administreaza scolarilor uleiul de peste. Atunci cind Kinnock cel Mic (liderul laburist – n.C.G.) o acuza de cele mai grave crime posibile pe pamint, ea doar se incrunta putin, ca si cind nu ar fi vorba decit o noua reclamatie privind calitatea cremei de zahar ars.

Caci i-au trecut prin miini generatii de baietei, unii bine crescuti si curtenitori, altii grosolani si aroganti, si ea stie ca toti, in cele din urma, isi vor aminti cu duiosie de severitatea ei legendara”. – pg 33

De fapt, Barnes nu o suporta pe doamna T., aproape tot ce a facut ea a fost gresit, e ironic cu ea peste ironia pe care o rezerva celorlalti. Insa, imi pare a fi si el printre baietii de la internat, o uraste, dar este fascinat de intendenta.

Asta nu il impiedica sa comita analize de mare finete, constatind schimbarile majore ale politicii doameni T. asupra tarii sale:

„A doua greseala de calcul statea in ideea care a persistat mult timp, ca ceea ce facea ea in tara putea si, in cele din urma, avea sa fie desfacut. Acesta fusese in mare, tipicul politicii postbelice: mici miscari ale pendulei la stinga, urmate de miscari catre dreapa, de aceeasi anvergura.

Acum, intr-o perioada post-Thatcher, pendulul continua sa oscileze, dar intr-un ceasornic care atirna de perete intr-un unghi complet diferit”. – pg. 364

Asa cum ultimul articol al cartii (din 1994), despre ridicarea fulgeratoare a lui Tony Blair in fruntea opozitiei, intrevede schimbarile radicale pe care acesta le va aduce Partidului Laburist

(despre modul in care a preluat Blair un partid cu citate din Marx pe carnetul de membru si l-a transformat radical, cititi in romaneste capitolul special din excelentul volum „Raiul pe pamant. Marirea si decaderea socialismului”, al lui Joshua Muravchik (Editura Brumar, 2004).

Alte subiecte ale cartii, de fapt, puncte din care se poate divaga cu talent despre istoria recenta a Marii Britanii:

– o expozitie la British Museum despre arta falsurilor, din care aflam si cum au ajuns fratii Al-Fayed sa cumpere magazinul Harrods

– povestea aiuritoare a retragerii doameni T. dupa ce nu a pierdut nici alegerile parlamentare, nici alegerile interne din propriul partid.

– aparitia lui John Major in umbra aceleiasi doamne

– alegerile parlamentare urmarite de ziarist la firul ierbii, intr-o circumscriptie, cu toate cutumele si absurditatile unei democratii vechi si functionale

– viata familiei regale la intersectia cu faimoasele tabloide britanice

– modul in care a saracit Lloyd`s o gramada de oameni instariti si cumsecade (in sfirsit, am inteles si eu ce s-a intimplat)

– partida de sah intre Kasparov si Nigel Short, urmarita de ziaristul-sahist amator in camera de analiza, impreuna cu mari maestri ai sahului

– fatwa emisa de Iran contra lui Salman Rushdie, reactia exagerat de precauta a guvernului conservator britanic, altfel foarte batos in relatiile externe, si viata din ascunzis a scriitorului (apropo de Rushdie, voi scrie curind despre romanul sau publicat recent la Polirom: „Shalimar clovnul”).

Sa nu uitam de umor

Este punctul cel mai tare al cartii. Acel umor fin, fara de care nu s-ar concepe articole despre Marea Britanie publicate in New Yorker. Doar doua exemple:

„Conservatorii au dus mai ales o campanie negativa, sustinind ca cifrele prezentate de laburisti sint false, ca un vot in favoarea liberal-democratilor ar facilita venirea la putere a partidului lui Kinnock si ca recesiunea, care oricum nu li se datora lor, era pe terminate, caz in care ar fi fost o nebunie curata sa schimbi un guvern moderat si responsabil cu un cabinet laburist hotarit

sa colecteze impozite mari si sa faca cheltuieli necugetate in acest moment crucial din istoria Marii Britanii (alegerile, este util sa consemnam, au mereu loc in momente cruciale ale tarii. Intr-o buna zi, un prim-ministru ar trebui sa aiba curajul sa cheme electoratul la urne cu remarca: „este o epoca relativ neinsemnata in istoria natiunii noastre”). – pg. 179

David Mellor, ultimul cazut in dizgratie dintre asociatii apropiati ai premierului Major, secretar de stat pentru Patrimoniul National la data respectiva si-a sunat la telefon prietena actrita si i-a impartasit ca ultima lor intilnire intima, prin durata si prin deliciul pe care il provocase l-a secatuit de energia necesara pentru a-si scrie viitorul discurs ministerial.

Aceste cuvinte puteau avea doar caracterul unui elogiu intim, puteau fi o amabilitate intre indragostiti, dar, ca un facut, convorbirea a fost inregistrata si puritanismul britanic a furnizat exegeza de text: un ministru prea vlaguit pentru a mai putea judeca limpede. Ilegalitatea inregistrarii apelului telefonic nu a jucat decit un rol secundar in caderea lui Dadiv Mellor.

Tot de importanta secundara este si faptul ca majoritatea discursurilor ministeriale sint oricum de calitate atit de joasa ca unui observator extern i-ar veni foarte greu sa stabileasca locul unei anumite cuvintari in ciclul sexual al unui om politic

– pg. 248