Euristica fricii, etică și drepturi fundamentale

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată de Marea Cameră la data de 9 aprilie a.c.[1] în materia dreptului de acces la o instanță și a dreptului la viață privată, în contextul modificărilor climatice, vine cu câteva noutăți asupra cărora merită reflectat. Ne propunem să furnizăm unele repere celor interesați de acest subiect – juriști ori nejuriști –, care nu se vor încumeta să citească cele circa trei sute de pagini ale hotărârii. Vom relua, în același timp, tema limitelor tehnicismului și nevoii unei abordări interdisciplinare în cazul unor dezbateri juridice presante. O incursiune, fie și sumară, în zona litigiilor de mediu întemeiate pe drepturi fundamentale ilustrează neajunsurile teoriei pure a dreptului și invită cel puțin la o nuanțare.

Ceea ce problematica mediului și a schimbărilor climatice evidențiază este mai mult decât reglementarea unor comportamente în vederea evitării producerii unor prejudicii în prezent, de tipul celor cunoscute și definite în dreptul modern. Miza acestor norme este una nouă, existențială, anume blocarea faptelor omului de azi pentru a preîntâmpina problemele de mâine despre care știm că pun în pericol echilibrele Terrei cu consecințe dezastruoase pentru următoarele generații. Suntem pe tărâmul tradițional al Politicului. Dreptul poate interfera ? Până unde poate merge această interferență ?

În materialul de față vom încerca să schițăm maniera în care tema tehnicii și a mediului a fost evocată de câțiva importanți filosofi ai secolului al XX-lea. Heidegger dă tonul cu o modalitate neobișnuită de abordare a tehnicii. Jargonul său cere o anume răbdare, însă familiarizarea de după efort este pe deplin răsplătitoare. În viziunea filosofului german, esența tehnicii moderne ar fi „nevoia imperioasă de livrare” pe care omul o satisface pe seama naturii devenită o simplă „situare disponibilă”. Plecând de la această privire ce scrutează mult mai departe decât orice ecologie, s-au putut dezvolta teorii filosofice mai apropiate de concret, cu directă relevanță în drept. Hans Jonas e cel mai cunoscut exponent al noii etici ce se interesează de natură.

După o succintă prezentare a unor teorii care fără îndoială au marcat, direct sau indirect, generații de intelectuali, vom surprinde modul cum parte din aceste idei au fost preluate în dezbaterea politică și, începând cu anii ’90, s-au transformat în instrumente juridice din ce în ce mai concrete. Apoi, este interesant de observat cum, gradual, mediul a căpătat relevanță în cadrul unor litigii ce au ca obiect drepturi fundamentale (rights-based climate litigation). În acest sens, jurisprudența CtEDO este grăitoare căci, fără a neglija celelalte instrumente internaționale de protecție, în mod evident, Consiliul Europei oferă mecanismul supranațional cel mai avansat de salvgardare a drepturilor și, pe această cale, constituie barometrul cel mai fin al abordărilor în materie.

În sfârșit, vom vedea ce aduce nou această hotărâre, al cărei limbaj este impregnat de teoriile etice amintite, ca un ecou peste timp al unei invitații la responsabilitate adresată de filosofi cu multe decenii în urmă.

De la physis-ul grec la o etică intergenerațională

Diferența între modul cum vechii greci percepeau Natura și maniera modernilor de a se raporta la ea reprezintă o temă amplă. În esență, Natura (physis) era privită ca un sistem ordonat pe care omul, locuindu-l, trebuie să-l respecte, înțelegându-i legile și străduindu-se să le urmeze (comportamentul uman, dar și legile pozitive, trebuie să se întemeieze pe legile naturale, susțineau stoicii greci și primii jusnaturaliști latini, sub influența stoicilor)[2].

Plasând omul în centrul Creației, creștinismul a pus bazele unei priviri schimbate asupra Naturii, în care instrumentalizarea acesteia a devenit nu doar o posibilitate, ci un adevărat precept, un imperativ divin[3].

Epoca industrială, derivată din revoluția științifică – având ea însăși la bază raționalismul cartezian –, este cea care adâncește prăpastia dintre om și Natură[4], iar efectele asupra mediului se văd în marile orașe europene începând cu secolul al XVIII-lea. Căci științele moderne ale naturii își au începutul în secolul al XVII-lea, iar tehnica motoarelor se dezvoltă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Veacul următor este dominat de o formă de capitalism industrial în care entuziasmul noilor descoperiri, respectiv nevoia de a depăși mizeria vieții de zi cu zi, în cazul claselor paupere, făceau ca problemele de mediu să fie aproape inexistente în dezbaterile teoretice sau politice.

Heidegger, tehnica modernă și nevoia imperioasă de livrare

Martin Heidegger este filosoful ce își propune să recupereze Ființa (a fi-ul) pe care metafizica occidentală ar fi uitat-o preocupându-se exclusiv de ființare[5]. La filosoful german, cruciale sunt diferențele ontologice, iar domeniul tehnicii nu face excepție. De aceea, între ceea ce pare tehnica și esența sa diferența este fundamentală. În timp ce prima duce cu gândul la o rătăcire, a doua poate fi sursa salvării. Iar demersul de identificare a esenței este insoțit de o arheologie a limbii (vechi grecești și germane) care dă naștere unui limbaj specific, cu o logică proprie și sensuri neobișnuite.

Astfel, esența tehnicii este plasată, nici mai mult, nici mai puțin, în scenariul adevărului[6]. Ge-stell, în terminologia heideggeriană, desemnează „esența tehnicii în strângerea ei laolaltă, ca planificare, ordonare și dispunere a lumii”[7]. „Distincția pe care o face Heidegger între esența tehnicii și formele ei de manifestare în cadrul tehnicii moderne ne interzice să vedem în persoana lui un simplu adversar al tehnicii care se ridică împotriva modernității de pe pozițiile unei „ontologii pastorale”. Aici nu este vorba de o întoarcere la un mod de producție revolut, ci de încercarea de a-l muta pe om dintr-o proastă așezare față de lucruri și față de el însuși” (a se vedea prima notă a traducătorilor de la pg. 165).

Tehnica nu este un simplu mijloc, ci o modalitate a scoaterii-din-ascundere. Așadar esența tehnicii ține de domeniul adevărului (a-letheia)[8], ca dezvăluire (op.cit. pg. 137). Or, acea scoatere-din-ascundere care conduce destinele tehnicii moderne nu se ridică la rangul unei produceri în sensul de poiesis. „Scoaterea-din-ascundere care domină tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare prin care naturii i se pretinde, în chip insolent, de a ceda energie, o energie care poate fi extrasă și înmagazinată ca atare.”

Nu este acest lucru valabil și cu privire la bătrâna moară de vânt? Nu, ne spune filosoful (op.cit., pg. 139). „Paletele ei sunt lăsate în voia vântului și ele rămân intim legate de bătaia acestuia. Moara de vânt nu ne oferă energie eoliană pentru a o înmagazina. În schimb, unui ținut i se cere în chip insistent să se livreze extracției de cărbune și minereu. Pământul iese acum din ascundere doar în calitatea lui de bazin carbonifer, solul în aceea de zăcămând de minereu”.

Dar același lucru e valabil și pentru cultura pământului căci, „între timp, cultivarea câmpului a fost cuprinsă și ea de vârtejul unui alt tip de cultivare, care constrânge natura: o constrânge în sensul acelei insistente cereri de a se livra.” (op.cit. pg. 140).

Caracterul de constrângere, în sensul unei cereri insistente de livrare reprezintă maniera de a descrie tehnica pentru care natura este o simplă „situare disponibilă”, o resursă. De altfel, nivelul lingvistic este unul privilegiat spre a scoate la iveală înclinația unei epoci, accentele sale specifice. Iar termenul resursă, aplicat inclusiv oamenilor, este unul aproape de neocolit în descrierea unei realități economice prezente.

Or, spune Heidegger, „cândva se chema téchne scoaterea la iveală a ceea ce este adevărat în sfera frumosului”. Acea poiesis pe care o puneau în joc artele frumoase se chema de asemenea téchne (pg. 163). Excesul de tehnică de azi ne împiedică să vedem ce e esențial în tehnică, așa cum, de prea multă estetică, ratăm ceea ce este esențial în artă (pg. 164).

„În ciuda faptului că delirul tehnicii se întinde pretutindeni, poate să apară ziua când, prin tot ce e de ordinul tehnicului, esența tehnicii să înceapă să străbată ca revelatoare de adevăr” (idem). Datorită faptului că esența tehnicii nu e ceva de ordinul tehnicului, meditația esențială asupra acesteia și disputa decisivă cu ea trebuie să se petreacă într-un domeniu înrudit și, în același timp, fundamental diferit de ea. Filosoful german sugerează că acest domeniu este Arta, cea care, ca téchne, e încă sursă de Poezie.

Sigur, această meditație ne încântă gustul pentru speculație, dar ne lasă oarecum descumpăniți pentru că nu are nimic de ordinul soluției pragmatice pentru ieșirea drin criza ecologică. Cu toate astea, se dovedește înalt inspiratoare.

Câțiva studenți străluciți ai lui Heidegger au continuat firul gândirii maestrului în privința tehnicii. Printre ei, Günther Anders și Hans Jonas, ambii trădând o certă anxietate pe marginea dezvoltării tehnologice. Perspectivele lor sunt însă mai puțin speculative decât ale profesorului, mai aplicate, ținând mai mult de domeniul antropologiei și eticii.

Günther Anders și obsolescența omului

În cazul lui Günther Anders avem o reflecție despre post-umanism, anume despre autonomizarea produselor tehnologiei într-o epocă în care omul este depășit de propriile înfăptuiri[9]. Anders realizează că „omul nu mai trăiește într-o lume populată de albine, crabi sau cimpanzei, ci într-una saturată de aparate de radio și uzine“[10]. De la începutul anilor ‘40, el lucrează la această carte de antropologie filosofică în care privește omul nu în raport cu natura, ci din perspectiva tehnicii. Reflectează asupra acesteia atunci când omul, a cărui artificialitate a vieții e în creștere, pare că se dotează cu mijloace pentru propria aneantizare. Auschwitz, apoi Hiroshima, aduc în actualitate catastrofa de azi și de mâine, iar arma nucleară constituie un fel de încununare a tehno-științei.

Hans Jonas pentru o nouă formă de responsabilitate

Jonas este un alt student al lui Heidegger care dezvoltă o teorie etică fundamentală pentru dezvoltarea dreptului[11]. Noua formă de responsabilitate derivă din aceea că evoluția naturii este influențată de comportamentul uman, că omul pune în pericol natura și periclitează celelalte generații, prin exploatare și risipă, diminuându-le șansa de a beneficia de privilegiul vieții[12]. Gândirea lui Hans Jonas cuprinde două precepte majore: „Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să nu distrugă posibilitatea vieții în viitor” (forma pozitivă), respectiv „Nu compromite condițiile pentru o continuare nedefinită a vieții”(forma negativă).^[13]

Teama este aceea că Homo faber e pe cale să triumfe asupra lui Homo sapiens, în raport de care fusese, în mod firesc, doar o componentă bine ținută în frâu[14]. Caracterul limitat al resurselor planetei, exploatate sub imperativul nesecatei nevoi de livrare, dublat de semnele unei degradări a mediului, conduce la o nouă formă de responsabilitate: cea față de generațiile viitoare. Spre deosebire de responsabilitatea comună (ex post), această nouă formă de responsabilitate este una ex ante.

Odată cu publicarea în 1979 a Principiului responsabilității, fundamentele unei noi etici erau așezate. Sursa responsabilității rezidă în ceea ce trebuie făcut vizând viitorul[15]. Jonas explică faptul că o nouă viziune etică este esențială, pe de o parte, din cauza puterii distrugătoare a omului și, pe de altă parte, din cauza capacității finite a naturii de a se autoregenera.

În ultimă instanță, viziunea sa etică expusă în Principiul… este bazată pe ideea posibilității ca lumea și tot ce ființează să dispară. E ceea ce a numit el euristica fricii[16], adică accesul la noi cunoștințe sub impulsul afectului puternic al fricii de extincție. Omul, ca garant al Ființei (sau ca Dasein, unică ființare ce are acces la Ființă, cum ar fi spus Heidegger) are o datorie morală față de natură. O adecvată grijă față de natură cere umanității să asume această nouă formă de responsabilitate.

În acest sens, Jonas este întemeietorul unei forme de etică a mediului ce implică prezervarea umanității. Opera sa fenomenologică susține prezervarea vieții în toate formele sale, umană și non-umană. Din imperativul „Acționează încât efectele acțiunii tale să nu fie distructive pentru posibilitatea vieții în viitor” rezultă două obligații. Prima este aceea referitoare la oameni și privește deopotrivă generația prezentă și generațiile viitoare. A doua este o obligație față de natură și fundamentează justiția mediului. Elementele ce alcătuiesc natura determină o obligație pentru societățile umane în măsura în care ele contribuie la prezervarea condițiilor necesare existenței umanității, dar și pentru că ele au și o valoare instrinsecă, independentă de orice utilitate.

Bunăstarea generațiilor nenăscute depinde de calitatea mediului natural. Astfel, „destinul comun al omului și naturii, redescoperit în fața pericolului comun, ne conduce la redescoperirea demnității proprii a naturii și ne impune să ne îngrijim de integritatea sa dincolo de aspectul utilitar”[17]. Natura, ca obiect al responsabilității omului, intră direct în domeniul eticii[18]. Dimensiunea etică a mediului înconjurător este bazată pe existența solidarității intergeneraționale care, pentru filosof, derivă din principiul responsabilității.

Dintr-o perspectivă utilitaristă, existența unor drepturi între generații succesive legitimează existența unor transferuri care să asigure echitatea între acestea. Una dintre aplicațiile acestei perspective este introducerea unei etici pozitive în deciziile economice, pe baza principiului coproprietății dezvoltat de Claude Henry^[19]. Acest principiu stipulează că două generații succesive au drepturi egale în ceea ce privește mediul: prima care a ajuns să se nască nu poate exploata în mod ireversibil resursele naturale decât în măsura în care poate garanta generației viitoare o compensație suficientă. Obligația ce rezultă constituie principiul ce unește două generații succesive și se bazează pe un mecanism institutional de redistribuție^[20].

Așa cum mărturisește Jonas însuși într-un interviu acordat în anii ‘90[21], tezele sale din Principiul… au execitat o influență în Partidul social democrat german, mai cu seamă asupra cancelarului Helmut Schmidt. El relatează cu umor modul cum membrii Bundestag-ului se contraziceau cu privire la detalii ale cărții făcând proba unei bune cunoașteri a textului. În iunie 1986 este chiar invitat la congresul SPD de la Essen consacrat unor teme legate de raportul dintre tehnologie și medicină[22].

Ulterior, prin conceptul de dezvoltare durabilă, definit în Raportul Brundtland (1987) și care derivă din principiul responsabilității jonasian, justiția intergenerațională reiese ca fiind o necesitate în orice viziune pe termen lung[23]. Definind-o ca fiind dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi, protecția mediului este vazută ca fiind intrinsec legată de dinamica dezvoltării societății.

Alte câteva elemente de context: în Franța, în 1974 se prezintă pentru prima oară un ecologist în campania pentru prezidențiale și abia în 1988 este numit ca ministru al mediului un ecologist veritabil (Brice Lalonde), în guvernul Michel Rocard. Totuși, tezele lui Ivan Illich sau James Lovelock după care „Terra e un ecosistem viu, dar fragil” au un ecou încă limitat[24].

Efectele în Drept

După această dezbatere a anilor ’70-’80, preocuparea pentru prezervarea mediului și oprirea ori încetinirea proceselor de degradare a naturii se concretizează în inițiative la toate nivelurile. Ele se înlănțuiesc, începând cu Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice de la Rio (1992) prin care se constată fără echivoc influența comportamentului uman în schimbările climatice, Protocolul de Kyoto (1997) ce stabilește obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) diferențiat pentru țările industrializate și cele aflate în curs de dezvoltare economică, Convenția de la Aarhus (1998), până la Acordul de la Paris (2015), tratat internațional ce enunță obiectivul global prioritar de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și menținerea nivelului încălzirii planetei sub pragul de 2 grade Celsius. Apoi, sunt alte documentele semnate la nivelul ONU – Pactul de la Glasgow (2021), Planul de punere în practică de la Charm-el-Cheikh (2022). Nu în ultimul rând, Conferința din Dubai (2023), ce stabilește noi obiective.

De altfel, există și o practică bine stabilită la nivelul Comitetului ONU pentru Drepturile Omului în privința recunoașterii dreptului la un mediu sănătos, ca drept fundamental. În privința analizei neluării măsurilor vizând protejarea mediului și evitarea încălzirii globale prin prisma Pactului privind drepturile civile și politice, abordarea este încă prudentă.

La nivelul Uniunii Europene și a Consiliului Europei există de asemenea declarații, rezoluții, hotărâri ale curților de justiție (CtEDO și CJUE)[25]. Toate acestea se regăsesc expuse in extenso în hotărârea Marii Camere pronunțată în cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz și alții c. Elveției, iar reluarea lor detaliată ne pare inutilă. La nivel jurisprudențial, s-a făcut de mult pasul spre o interpretare largă, creativă, a noțiunii de viață privată în sensul includerii dreptului la un mediu sănătos[26].

Mai mult, așa cum se arată în hotărârea amintită (par. 235-272), există o jurisprudență în statele membre (Germania, Franța, Irlanda, Olanda, Norvegia, Spania, Marea Britanie, Belgia) care stabilește obligații pozitive mai accentuate ale guvernelor în adoptarea politicilor de mediu. Așa numita rights-based climate litigation reprezintă lectura problematicii schimbărilor climatice într-o cheie a drepturilor fundamentale. Sau, invers, extinderea drepturilor fundamentale în zona obligațiilor statelor asumate în legătură cu încetinirea schimbărilor climatice și reducerea emisiilor GES.

În speță, s-a realizat un nou pas, atât în interpretarea legitimității procesuale, în interpretarea întinderii dreptului la un proces echitabil, în varianta dreptului de acces la un tribunal, așa cum vom vedea, cât și în maniera de interpretare a sensului material, substanțial, al dreptului ocrotit de art. 8 din Convenție – dreptul la viață privată.

Ceea ce ne pare important și interesant de observat este decalajul dintre momentul semnalării la nivel etic a problemelor de mediu (anii ’70)[27], asumarea unor măsuri la nivel politic (anii ’90) și sancționarea juridică a încălcării obligațiilor (anii 2020). Așadar, Dreptul nu ajunge decât cu mare întârziere să își adapteze mecanismele de sancționare acolo unde semnalele de alarmă au fost trase cu mulți ani în urmă de gânditori precum Jonas sau Illich. Poate e de înțeles când e vorba de mize globale grefate pe diverse niveluri de conștientizare și de dezvoltare economocă. Dar nu e deloc liniștitor.

Ce aduce nou hotărârea CtEDO

Cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz și alții c. Elveției a fost inițiată de o asociație non-profit elvețiană – având drept membre femei cu vârste de peste 70 de ani, al cărei scop este protejarea mediului și combaterea schimbărilor climatice -, și patru persoane fizice care au invocat efecte directe asupra sănătății lor decurgând din schimbările de climă. Invocând, în esență, lipsa sau insuficiența măsurilor care să combată aceste fenomene la nivelul autorităților elvețiene, s-au plâns de încălcarea articolelor 2 (drept la viață), 6 (drept la un proces echitabil), 8 (drept la viață privată), respectiv 13 (drept la un recurs efectiv).[28]

La nivel intern, instanțele elvețiene au respins plângerile ca inadmisibile, intrând în categoria actio popularis, anume a acțiunilor prin care nu se invocă un drept propriu mai caracterizat decât al restului populației, ci se încearcă protejarea unui interes colectiv.

Hotărârea de care ne ocupăm este rodul unor deliberări în care s-a testat întâi de toate rolul Curții, așa cum rezultă el din art. 19 (asigurarea respectării angajamentelor asumate de Statele Membre) și din art. 32 par. 1, 2 din Convenție, ce stabilește că e în sarcina sa să-și decidă limitele competenței. Competență care evoluase deja, atât prin sucesive expandări ale noțiunii de „victimă”, prin extinderea sferei persoanelor îndreptățite să formuleze cereri în fața Curții (compatibilitatea ratione personae), cât și în privința dreptului substanțial, prin interpretarea pretoriană a conținutului drepturilor (ratione materiae).

4.1. Mai întâi, în ceea ce privește îndreptățirea de a sesiza instanța europeană (locus standi), CtEDO a făcut o analiză contextualizată ce contrazice susținerile Tribunalului Federal al statului pârât dar, mai important, propria jurisprudență de dinainte, potrivit căreia o astfel de cerere i-ar fi depășit competența.

În secțiunea destinată acestei chestiuni prealabile din cuprinsul hotărârii se arată că dacă, din ansamblul populației relevante, cercul victimelor afectate în mod direct sau potențial de schimbările climatice este definit de o manieră amplă și generoasă, acest fapt riscă să pericliteze principiile constituționale interne și separația puterilor în stat, deschizând larg accesul la sistemul judiciar ca mijloc de a provoca schimbări în politica generală referitoare la climat. Dacă, dimpotrivă, cercul este prea mic și restrâns, lacune și disfuncționalități, chiar evidente, în acțiunea guvernmentală sau în procesele democratice riscă să conducă la atingeri ale drepturilor fundamentale ale indivizilor sau grupurilor de indivizi fără ca aceștia să aibă posibilitatea de a sesiza Curtea[29].

Or, ținând cont de problemele repartizării intergeneraționale a efortului legate de consecințele și riscurile schimbărilor climatice, membrii societății care sunt susceptibili a fi cei mai atinși de efectele acestor fenomene pot fi considerați net defavorizați sub planul reprezentării. Necesitatea, pe de o parte, de a asigura protecția efectivă a drepturilor ocrotite de Convenție și, pe de altă parte, de a veghea ca aceste criterii legate de calitatea de victimă să nu alunece către o acceptare de facto a unei actio popularis, a reprezentat o dilemă presantă la deliberări, se arată în motivarea Curții.

După această formulare a problemei, înainte de a trece la analiza situației concrete a asociației reclamante, Curtea a statuat, cu titlu de principiu, două criterii în funcție de care se va ghida în evaluarea calității de victimă în litigii legate de neîndeplinirea obligațiilor statelor vizând riscurile schimbărilor climatice. Acestea sunt, în primul rând, ca reclamantul să fie expus de o manieră intensă efectelor nefaste ale schimbărilor climatice. Astfel, un nivel de gravitate notabil trebuie să caracterizeze riscurile negative ale unei acțiuni sau inacțiuni a autorităților publice pentru reclamant. În al doilea rând, trebuie să existe o nevoie imperioasă de a asigura protecția individuală a reclamantului, dată fiind lipsa unor măsuri rezonabile și adecvate de reducere a prejudiciului (par. 487).

Trecând la analiza situației asociației reclamante, Curtea face ample referiri la Convenția de la Aarhus (N.B., adoptată sub egida ONU) și la rolul organizațiilor non-guvernamentale în susținerea cauzei legate de protecția mediului și de împiedicare a consecințelor nefaste ale schimbărilor climatice. Apoi, constată că bună parte din statele membre ale Consiliului Europei recunosc asociațiilor de mediu calitate procesuală în litigii vizând măsuri specifice ce afectează mediul. Chiar dacă nu există o poziție clară în legătură cu calitatea procesuală a acestora în litigii legate de schimbările climatice, Curtea ia act că răspunsurile statelor au fost în sensul de a nu exclud de plano recunoașterea unei astfel de calități asociațiilor.

Considerațiile particulare legate de schimbările climatice pledează, în opinia Curții, pentru recunoașterea posibilității ascociațiilor ca, în anumite condiții, să aibă calitatea de reprezentante ale aderenților lor care susțin că le sunt încălcare drepturi fundamentale. Așa cum deja s-a mai statuat (decizile pronunțate în cauzele Asselbourg și alții c. Luxemburg, 29 iunie 1999, respectiv Yusufeli İlçesini Güzelleştirme Yaşatma Kültür Varlıklarını Koruma Derneği c. Turciei, 7 decembrie 2021, par. 41-43), se poate imagina ca o asociație să aibă calitate de a acționa în fața Curții chiar în ipoteza în care ea însăși nu se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor.

În legătură cu obiectul litigiului – și aici e schimbarea de viziune în materia calității procesuale pe care hotărârea de față o aduce[30] – „natura particulară a schimbărilor climatice, subiect de preocupare pentru întreaga umanitate, și necesitatea de a favoriza repartizarea intergenerațională a efortului în acest domeniu, militează în favoarea acordării posibilității asociațiilor de a acționa în fața Curții în cauzele climatice.”[31]

În fine, pentru a da concretețe exigenței enunțate mai sus, anume să nu permită decât în condiții restrictive sesizarea Curții pe probleme climatice, se apreciază că există un mod specific de analizare a dreptului unei asociații de a participa la proceduri în fața Curții (nu în calitate de victimă în sens restrâns ci) în calitate de reprezentantă a aderenților săi. Astfel, asociația ar trebui să fi fost constituită în mod legal în țara respectivă sau să aibă calitatea să acționeze în acel stat. În plus, să fie în măsură să probeze că urmărește un scop specific, conform obiectivelor sale statutare, de apărare a drepturilor fundamentale ale aderențiolor săi sau ale altor indivizi afectați în țara respectivă, limitându-se sau nu la acțiuni colective pentru protecția acestor drepturi împotriva amenințărilor legate de schimbările climatice. În fine, să fie în măsură să demonstreze că poate fi un veritabil reprezentant al aderenților săi sau al altor persoane afectate, în țara de origine, ale căror viață, sănătate sau stare de bine, așa cum sunt protejate de Convenție, se găsesc expuse unor amenințări sau consecințe nefaste specifice legate de de schimbările de climă (par. 502). Evident, asociația reclamantă din prezenta cauză a îndeplinit aceste condiții în mod plenar.

Cererile celorlalte patru reclamante au fost respinse pentru incompatibilitate ratione personae, condițiile prevăzute în paragrafele 483-484 (amintite mai sus) nefiind îndeplinite spre a li se recunoaște calitatea de victimă.

4.2. Analiza plângerii asociației prin prisma art. 6 este realizată în strânsă legătură cu considerațiile de mai sus. În cazul art. 6, ce protejează dreptul la un proces echitabil, având drept componentă dreptul de acces la un judecător, analiza s-a făcut mai întâi sub aspectul aplicabilității art. 6 (admisibilitatea ratione materiae), articol ce vizează numai cauze legate de acuzații în materie penală și pe cele privind drepturi și obligații civile.

Pe scurt, spre a fundamenta aplicabilitatea art. 6, s-a apreciat că litigiile vizând schimbările climatice sunt, în substanță, litigii ce vizează drepturi cu caracter civil, că există în cadrul lor un dezacord real și serios cu privire la maniera de a garanta respectarea acestor drepturi, iar rezultatul procedurii angajate este direct determinant pentru dreptul reclamantului (par. 615-623).

În speță, acțiunea formulată de asociația reclamantă în plan intern viza în mare măsură măsuri legislative care nu intrau în câmpul de aplicare a art. 6. Cu toate acestea, acțiunea privea și punerea în aplicare de măsuri care țineau de competența autorităților și care se impuneau pentru ca statul să poată atinge obiectivul de reducere a gazelor cu efect de seră cu 20% și astfel să pună capăt emisiilor ilegale. Reclamanții, de altfel, cereau ca respectivele omisiuni ale autorităților publice să fie declarate ilegale.

Din punctul de vedere al Curții, capătul de cerere vizând deciziile cu caracter politic ce sunt supuse procesului democratic nu țin de domeniul de aplicare a art. 6[32]. În schimb, cererea ce viza o punere în aplicare efectivă a măsurilor de atenuare prevăzute de legea în vigoare intră în câmpul de aplicare al acestei dispoziții convenționale (par. 616).

Pe fond, s-a constatat că acțiunea asociației reclamante a fost respinsă mai întâi de către o autoritate administrativă iar apoi de către două instanțe judecătorești interne, la două niveluri de jurisdicție, fără să i se fi examinat fondul plângerii, ceea ce constituie fără o îndoială o ingerință în dreptul de acces la un tribunal.

Se ia act că instanțele interne au justificat această ingerință prin urmărirea unui scop legitim, acela al menținerii unei separații între puterea legislativă și cea judecătorească. Făcând însă analiza proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit, concluziile sunt în sensul încălcării art. 6.

Astfel, acțiunea formulată în fața instanței elvețiene avea un caracter hibrid. În principal, ea viza aspecte ce țineau în mod clar de procesul legislativ și care nu au legătură cu art. 6. Dar, în măsura în care asociația reclamantă înțelegea să valorifice drepturi în fața amenințării ce rezulta din inadecvarea și insuficiența acțiunii autorităților în punerea în aplicare a măsurilor de atenuare a schimbărilor climatice deja consacrate în dreptul intern, o astfel de acțiune nu poate fi considerată actio popularis, nici ca una care ridică o problemă politică pe care instanțele ar trebui să se abțină să le examineze (par. 634).

Alte elemente luate în considerare de Curte sunt acelea că: nu s-a ținut seama suficient de mult de datele științifice existente și nici nu a fost analizată vocația asociației de a acționa în astfel de litigii, chestiune care s-ar fi impus a fi analizată separat, dincolo de calificarea ca actio pupularis a cererii. Mai mult, Curtea a ținut seama de faptul că, înainte de a sesiza instanța, asociația reclamantă și membrii săi au formulat petiții la diverse organe administrative specializate, însă niciunul nu a furnizat un răspuns pe fondul acestor plângeri. În plus, instanța europeană s-a referit la faptul că membrele asociației nu au avut nici ele acces la un tribunal și nici nu existau alte căi interne de atac, nici alte garanții care să fie luate în considerare în evaluarea proporționalității ingerinței în dreptul protejat de art. 6.

În fine, Curtea evidențiază rolul cheie pe care l-au jucat, în general, jurisdicțiile naționale în litigiile referitoare la schimbările climatice, cum dovedește cazuistica anumitor state membre. De altfel, ținând seama de principiile responsabilității comune și subsidiarității, revine în primul rând autorităților naționale și mai ales jurisdicțiilor să vegheze la respectarea obligațiilor ce decurg din Convenție.

4.3. Dreptul la viață privată s-a considerat că a fost încălcat, în esență, prin nerespectarea de către statul pârât a obligațiilor pozitive ce decurg din aplicarea art. 8. Protecția oferită de acest articol se extinde și la efectele negative pe care prejudiciile de mediu sau riscurile vizând prejudicii de mediu de diverse origini le antrenează asupra sănătății, strării de bine și calității vieții persoanelor. Totodată, Curtea a dedus din art. 8 existența unui drept al persoanelor de a beneficia de protecție efectivă din partea autorităților statului contra efectelor negative grave asupra vieții, sănătății, stării de bine și calității vieții ce rezultă din consecințele nefaste legate de schimbările climatice (par. 544). Decurge de aici că respectul efectiv al drepturilor protejate de art. 8 cere ca fiecare stat membru să ia măsuri în vederea reducerii progresive a nivelului său de emisii de GES, în vederea atingerii neutralității nete în cursul următoarelor trei decenii. De aceea, autoritățile sunt ținute să acționeze în timp util și de o manieră adecvată și coerentă (par. 548).

Aplicând aceste considerente la speță, Curtea a apreciat că procesul de aplicare de către autoritățile elvețiene a cadrului legislativ existent a avut grave lacune prin, mai ales, omisiunea lor de a cuantifica limitele naționale aplicabile emisiilor de GES, prin intermediul unui buget de carbon[33] sau în altă manieră. De altfel, s-a reținut recunoașterea de către statul pârât a neatingerii obiectivelor privind emisiile de GES. Or, neacționând în timp util și de manieră adecvată și coerentă pentru conceperea, dezvoltarea și punerea în practică a cadrului legislativ pertinent, statul pârât a depășit marja sa de apreciere, încălcând obligațiile pozitive derivând din art. 8 (par. 573).

Curtea nu a găsit de cuviință să analizeze cererea și prin prisma dreptului la viață, având în vedere că nu s-a putut proba caracterul letal pe care pretinsele omisiuni sau acțiuni inadecvate ale autorităților în materie climatică l-ar fi avut. Oricum însă, în legătură cu obligațiilor pozitive, similaritățile în analiza exigențelor art. 2 și art. 8 sunt evidente.

Cu titlu general, instanța europeană își bazează raționamentul pe o abordare ce presupune o redusă marjă de apreciere a statelor în privința angajamentului lor de a combate schimbările climatice, efectele sale nefaste, și stabilirea de scopuri și obiective în această privință, însoțită de o marjă largă în alegerea mijloacelor pentru atingerea acestor obiective. Potrivit par. 545 din hotărâre, principala obligație a statului este să adopte și să aplice în practică reglementări și măsuri capabile să reducă efectele existente și cele viitoare, potențial ireversibile, ale schimbării climatice.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro