Eva Zeisel: fabulosul destin al unui designer care a ameliorat forma secolului XX

Nu voi vorbi aici despre frații Polanyi. Nu voi comenta “Marea transformare” de Karl, cartea din 1944 apărută acum în traducere românească, și nici scrierile filosofice ale lui Michael (Mihály). Să reținem și faptul că Michael a fost unul dintre cei mai interesanți intelectuali ai veacului trecut, o adevărată natură enciclopedică, având contribuții remarcabile în filosofie, chimie și chiar economie. De fapt, așchia n-a sărit niciodată foarte departe de trunchi în familia Polanyi: fiul lui Michael, John Polanyi, avea să obțină în 1986 premiul Nobel pentru contribuțiile sale în domeniul cineticii chimice (trăiește și în zilele noastre).

Voi scrie despre fiica surorii (Laura Polanyi) acestora: Eva Zeisel! Personaj extraordinar, asemeni, să spunem, Margaretei Buber-Neumann (mă întreb dacă au fost cumva prietene?). O ființă născută parcă din imaginația lui Danilo Kiš (cel care, cum se știe, îl admira enorm pe Arthur Koestler, intelectualul central-european par excellence).

Eva a fost într-un anumit fel “extravaganta” familiei (toți intelectuali de marcă și chiar pionieri în domeniile lor: Laura, mama Evei, fusese prima femeie care a obținut un titlu de doctor în istorie la Universitatea din Budapesta, feministă și activist politic), atrasă încă de tânără de domeniul artei. Tot ea a trăit nici mai mult nici mai puțin de 105 ani (între 1906-2011), o nouă “excentricitate” am putea spune! Probabil că perioada cea mai palpitantă a vieții Evei a fost cea petrecută în 1931-1932 alături de fratele ei, Michael (ca pe celebrul lor unchi!), la Berlin. Aici a avut un studio de ceramică pe Tauentzienstrasse, o experiență la care s-a referit mereu cu nostalgie și recunoștință. Avem în față, după cum probabil v-ați dat deja seama, o mostră de narațiune extrem de stufoasă, plină de paranteze și ramificații, toate date de această complexitate intelectuală și existențială a “clanului Polanyi”.

Eva a călătorit mult, încă din tinerețe. Reușește să viziteze Rusia, examinează la fața locului mai multe fabrici de ceramică din Ucraina, lucrează în Sankt Petersburg cu artistul Nikolai Suetin și se transferă apoi lângă Moscova (la Dulevo), acolo unde se bucură de experiența oferită de a doua fabrică de ceramică din lume, la acea dată. Devine foarte curând directorul artistic al industriei ceramice sovietice. Ulterior însă, este arestată în capitala rusă (1936) sub falsele și halucinantele acuzații de a fi complotat la asasinarea lui Stalin și de a fi inserat svastici în tiparele sale ceramice (nota bene, vorbim totuși de membra unei familii care părăsise Berlinul și Germania din cauza ascensiunii lui Hitler la putere). După mai mult de un an de încarcerare, obține eliberarea prin intermediul numeroaselor contacte ale familiei și se stabilește la Viena. Ajunge mai apoi în Anglia, urmat de New York, acolo unde avea să performeze cu adevărat în domeniul designului industrial. Succesul a urmat-o de aici încolo ca o umbră: o colecție de ceramică a Evei este expusă în 1946 chiar la MoMA, practic o confirmare, de data aceasta temeinică, a imensului talent artistic pe care îl poseda. Unul din curatorii muzeului declara: “Este ușor să producem ceva uluitor care să stea în cabinetul colecționarului. Dar modelele ei au ajuns până pe mesele oamenilor, în jurul cărora aceștia se adunau.”

Eva a devenit – putem consimți astăzi – designerul modernist de frunte al secolului XX în ceea ce privește ceramica. Obișnuia să spună: “Fie că facem lucruri sau ele doar se întâmplă, fie că le producem sau le fasonăm, lucrurile ne vorbesc. Ele ne spun unde anume ne trezim în paturile noastre sau unde zburăm deasupra norilor, într-un avion.”

Tot ce a făcut Eva a fost cu dragoste și recunoștință, indiferent de experiențele pe care viața i le-a adus în cale. Când a implinit 105 ani, tot ea a publicat și o carte de memorii în care descrie în amănunt cele 16 luni de zile petrecute în închisorile sovietice. Că nu i-a fost ușor o demonstrează și tentativa ei de sinucidere prin tăierea venelor cu o sârmă de cupru smulsă cu disperare din toaletă. Fiica ei, Jean Richards, confirmă trauma prin care trecuse în anii 1930: “Pentru foarte mulți ani, Eva nu a dorit să-și facă publică experiența penitenciară, în parte pentru că s-a temut de o eventuală urmărire a sa de către KGB până în Statele Unite.” Acuzația pentru care fusese închisă, repet, fusese aceea de “atentat la viața lui Stalin”. Putem doar încerca să ne imaginăm la ce tip de anchete și tratamente a fost supusă în URSS în urma acestui episod… Prietenul ei din copilărie, Arthur Koestler, a avut-o mereu în minte când a scris “Întuneric la amiază” (Eva și Arthur merseseră împreună la aceeași grădiniță din Budapesta iar mai târziu, în 1930, au avut și o foarte scurtă aventură romantică)! A supraviețuit în cele din urmă, cu mari dificultăți, în sufocanta ei celulă din Leningrad, exersând statul în cap și spunând că acest lucru devenise în fapt un exercițiu foarte ușor din pricina configurației de dulap îngust a încăperii.

Eva dorise în tinerețe să fie pictor și chiar acesta a fost primul tip de contact cu arta pe care l-a avut. Viața însă i-a hărăzit un cu totul alt destin și putem spune că tot răul a fost în cele din urmă spre foarte bine. În 1925, într-o călătorie de vară la Paris, a vizitat o expoziție internațională de artă decorativă și industrială modernă, prilej cu care ia contact cu operele lui Le Corbusier sau pătrunde pentru prima dată tainele mișcărilor artistice moderne precum Bauhaus. Dar chiar și așa, spun sursele, Eva a considerat mereu că designul modernist este mult prea impersonal și a încercat constant să-i adauge tușele, nuanțele și variațiile care să-l umanizeze.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro