„Faptul că am plecat din România m-a învățat că nimic nu vine de la sine”. Cum și-a construit violonista Mihaela Martin cariera de la zero în Germania  

„Am dus destul de mult din România cu mine”, spune, într-un interviu pentru HotNews, violonista Mihaela Martin. „Cred că modul în care am fost educată m-a ajutat să-mi găsesc destul de devreme o identitate muzicală, diferită de cea din Vest”, continuă ea. 

Născută în România, Mihaela Martin s-a afirmat internațional de la vârsta de 19 ani, iar în anul 1986 a emigrat în Germania, unde locuiește. Recent, ea s-a aflat la București, unde a a prezidat juriul secțiunii Vioară a Concursului Internațional George Enescu. Mihalea Martin a cântat alături de orchestre celebre ale lumii, cum ar fi BBC Symphony Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra și Montreal Symphony Orchestra, dar este recunoscută și ca interpretă de muzică de cameră. Este membru fondator al Michelangelo String Quartet, alături de care a concertat la Carnegie Hall, Boulez Hall (Berlin), Wigmore Hall (Londra) sau Théâtre des Champs-Élysées. Violonista este apreciată și pentru talentul ei pedagogic, iar în prezent este profesoară la Universitatea de Muzică din Köln, la Barenboim-Said Academy din Berlin și la Kronberg Academy.  

Muziciana cântă pe o vioară veche de aproape 300 de ani, pe care o consideră parte din familia ei. Un instrument la care, până să ajungă la ea, nu mai cântase nimeni de 150 de ani.  

„Nu-mi plăcea să studiez, dar îmi plăcea să cânt”

HotNews: – V-ați născut și ați crescut la București. Cum era copilul Mihaela Martin?Mihaela Martin: – Am crescut într-o familie unde era muzică în fiecare zi, deoarece tatăl meu era violonist. La vârsta de cinci ani, am primit și eu o vioară, care mi-a plăcut foarte mult. Nu-mi plăcea să studiez, dar îmi plăcea să cânt. Tatăl meu a fost foarte perspicace, așa că încă de la început m-a învățat să cânt diferite melodioare, astfel încât procesul de a învăța un instrument nou nu a fost plictisitor. Însă cântatul la vioară m-a cucerit de la început.

– Cântați pe o vioară Guadagnini din 1748. Astăzi, după o viață întreagă alături de ea, ce reprezintă vioara pentru dumneavoastră?
– Vioara este parte din ființa mea, este vocea mea și mă ajută să exprim ceea ce simt. În momentul în care sunt pe scenă, e singura mea posibilitate de a comunica cu publicul care a venit să mă asculte. Pe Guadagnini cânt de 32 de ani, iar înainte să ajungă la mine, nu mai cântase nimeni la ea de 150 de ani. Era într-o stare foarte bună, dar a trebuit să ajut instrumentul să se deschidă. A durat ceva timp până când am simțit că pot să-mi exprim sunetul așa cum îmi doream, însă, odată ce s-a întâmplat asta, am primit un mare sprijin de la instrument. Cred că ne ajutăm reciproc.

– Vioara cere multă disciplină, răbdare și perseverență. Ce fel de om poate deveni un copil dacă învață să cânte la vioară? 
– Orice instrument îți dezvoltă, de foarte devreme, o anumită inteligență emoțională. Devii mult mai sensibil la lucrurile care se întâmplă în jurul tău. Dacă vrei să devii muzician sau asta ți-e menirea, pentru că începi de la o vârstă fragedă, în subconștient acumulezi, de fapt, o experiență foarte mare, plus că-ți crește și capacitatea de exprimare. Nu poți pune neapărat degetul pe beneficii, însă sunt lucruri care te ajută oricând.

„Am dus destul de mult din România cu mine”

– Când ați înțeles că trebuie să plecați din România și cum a fost de fapt acel moment pentru dumneavoastră? Ce ați lăsat în urmă?
– Nu a fost un moment ușor, pentru că până atunci nu mă gândisem niciodată să plec din România, deși puteam să fac asta după ce am câștigat premiul de la Indianapolis în 1982. La acea vreme, atât managerii, cât și oamenii mă întrebau de ce mă întorc, că nu e bine în țară, iar eu le spuneam că mie îmi place și că e foarte bine. Eram atât de obișnuită să fiu în România, încât nu mă gândeam că vor fi obstacole în calea mea. Chiar m-am gândit că odată cu acel premiu lucrurile vor fi și mai bune. Plus că mama mea era în țară, așa că nici nu-mi trecuse prin cap să emigrez. Însă, între 1982 și 1986, situația s-a schimbat foarte mult. Au început să apară primele greutăți, cum ar fi dacă o să primesc pașaport sau nu, să pot să plec la anumite concerte. Și era momentul în care efectiv aveam nevoie să plec, să-mi continui cariera care abia începuse. Mi-am dat seama că s-ar putea să devină din ce în ce mai dificil, așa că am luat decizia să plec, deși nu a fost una ușoară. A fost una necesară.

– Ați construit în Germania o carieră internațională și ați ajuns să cântați cu orchestre și dirijori importanți ai lumii. Care a fost cea mai dificilă lecție pe care v-a dat-o această lume profesională?
– Dacă privesc în urmă la tot ceea ce am realizat în cariera mea profesională, îmi dau seama că nu este puțin. Am mers într-o țară străină, unde nu vorbeam limba, dar am reușit să obțin un post de profesoară la una dintre cele mai importante academii din Germania, iar apoi să am concerte. Toate astea au fost motive de bucurie, dar nu m-am gândit ce înseamnă, adunate, în cariera mea de muzician. Dacă mă uit acum retrospectiv, îmi dau seama că nu a fost ușor ceea ce am reușit să fac, fără niciun fel de ajutor, și pot spune că sunt cu adevărat bucuroasă și mândră de mine. Faptul că am plecat din România m-a învățat că nimic nu vine de la sine, că trebuie să ai un scop și o dorință puternică de a ți-l realiza. Trebuie să investești energie și pricepere în tot ceea ce vrei să faci și, odată cu asta, șansa de a obține ceea ce-ți dorești crește.

– Ați plecat din țară cu mulți ani în urmă. Ce simțiți că ați dus cu dumneavoastră din România pe marile scene ale lumii?
– Cred că am dus destul de mult din România cu mine. Am fost formată aici, am beneficiat de o educație extraordinară și cred că am primit, într-un fel, o anumită individualitate, care se exprimă și astăzi în felul în care sunetul și muzica există pentru mine. Fără să spun că mă încadrez într-o anumită perioadă a culturii românești, cred că modul în care am fost educată m-a ajutat să-mi găsesc destul de devreme o identitate muzicală, diferită de cea din Vest.

„Este foarte important ca elevul să devină liber să se exprime”

– Sunteți astăzi și o profesoară foarte apreciată. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii un profesor bun de vioară?
– Ca pedagog, cred că este foarte important să știi să îmbini câte informații dai elevului sau studentului, cu momentul în care faci asta, pentru că fiecare se dezvoltă într-un alt ritm. De multe ori, dacă dai prea mult și ai cerințe ridicate prea repede, poate fi intimidant. Dacă lași prea mult, la fel, intervine o rutină care nu e bună. E necesar să ai câteva cunoștințe psihologice, să poți citi persoana din fața ta, să știi ce informație i se potrivește și cum o poți ajuta să-și dezvolte propria personalitate. N-am susținut niciodată un mod de a preda în care elevul trebuie să mă imite. Mereu încerc să-l ajut să-și dezvolte individualitatea, să-și găsească propriul sunet. Pentru mine este foarte important ca elevul să devină liber să se exprime.

– Ați lucrat cu generații diferite de muzicieni. Ce credeți că riscă să piardă tinerii artiști în lumea tehnologizată de azi?
– Cred că riscul de a pierde ceva apare tocmai din această posibilitate de a învăța, pentru că au acces la un număr infinit de înregistrări. E cel mai ușor mod de a învăța ceva, dar și cel mai superficial și periculos. În generația mea nu exista internet sau YouTube. Atunci descopereai o partitură, înțelegeai ce înțelegeai, erai ajutat de profesor, îți dezvoltai propriile idei și devenea lucrarea ta. Pe parcurs, putea să ți se schimbe toată concepția despre lucrare sau puteai să o cânți pe scenă și să-ți dai seama că anumite lucruri nu au fost atât de convingătoare. În ziua de azi mulți învață fără să citească acea piesă. E foarte ușor. Găsești o înregistrare și-ți intră în ureche. Sau, și mai rău, asculți un pic de aici, un pic de acolo, deci un amalgam de interpretări, și crezi că ți-ai făcut o părere? Probabil te ajută să înveți notele, dar îți fură acel moment magic de descoperire, care nu poate exista când copiezi ceva.

„Mă simt apreciată de publicul din România”

– În 2026 ați fost președinta juriului pentru vioară în cadrul Concursului Internațional George Enescu. Ce înseamnă acest concurs pentru România?
– O carte de vizită extraordinară pentru țara noastră, mai ales că devine din ce în ce mai important în lumea concursurilor internaționale. România devine astfel o destinație mai importantă pentru oameni din alte țări. Am fost de multe ori în juriu și observ cum de la ediție la ediție nivelul devine din ce în ce mai înalt, lucru care mi se pare extraordinar. 

– Ce credeți că trebuie să facă astăzi un tânăr violonist pentru a-și construi un drum în acest domeniu? Care sunt ingredientele care fac un violonist bun pe lângă faptul că are talent?
– Muzica este o artă expresivă, așa că talentul este necesar, dar îți trebuie mai multe feluri de talent. În primul rând, trebuie să ai o înclinație către muzică, iar apoi, printr-un studiu foarte lung, ajungi să-ți creezi un talent motoric care te ajută foarte mult. Trebuie să ai și capacitatea de a te identifica cât mai mult cu muzica pe care o cânți, să-ți cultivi propriul stil prin adoptarea stilurilor diferite ale compozitorilor pe care-i interpretezi. Toate astea te ajută să-ți construiești o personalitate artistică convingătoare. De fapt, acesta este cel mai important lucru, pentru că este ceea ce publicul percepe în momentul în care ești pe scenă. Publicul reacționează la un sunet care nu transmite doar muzica, ci și ceea ce gândește și simte artistul în acel moment. Iar toate acestea țin, în cele din urmă, de personalitatea fiecăruia.

– Vă simțiți apreciată astăzi în România?
– Da, sigur, mă simt apreciată. În primul rând, ceea ce mă bucură cel mai mult este că mă simt întotdeauna foarte apreciată de publicul în fața căruia cânt. Sunt plecată de foarte mulți ani și, de câte ori revin, este un prilej de mare bucurie pentru mine, iar publicul mă primește întotdeauna cu foarte mare căldură. Asta mă încântă foarte mult.

„Cultura nu cred că a fost niciodată un lux”

– Traversăm o perioadă cu multă instabilitate politică și economică. De ce credeți că avem nevoie de cultură tocmai în astfel de momente? Ce le-ați spune oamenilor care ajung să considere cultura un lux?
– Cultura nu cred că a fost niciodată un lux. Cultura și, să spunem, o clasă privilegiată n-au absolut nimic în comun. Cultura ține de educație, iar educația trebuie să fie accesibilă tuturor. În momentul în care ești dornic să știi mai mult, să te informezi și să te educi, poți să devii un muzician sau meloman și să mergi cu plăcere la concerte. Muzica este un limbaj universal.

Poți să întâlnești persoane din medii și culturi diferite care funcționează, cum se întâmplă într-o orchestră, spre exemplu, ca un corp comun, care au ca scop o exprimare omogenă. Cultura se pune sub semnul unei elite care de fapt nu există. Cel mai bun exemplu pe care pot să-l dau este legat de mine. Vin dintr-o familie foarte simplă, însă am avut talent, am fost de la început la un liceu de muzică și am trecut prin toate etapele de dezvoltare. În ziua de azi, pot spune că ceea ce vedeți este rezultatul multor ani de studiu și dăruire. Nu am văzut niciodată că a face muzică este pentru o anumită clasă socială. Este un privilegiu să faci muzică, bineînțeles, dar cei care au dar pentru pictură, balet, teatru, artă, în general, reprezintă o formă de cultură. Or, cultura definește foarte mult caracterul unei țări și nu-mi pot imagina o societate care să ignore impactul pe care cultura îl are asupra ei.

– Ce mai înseamnă astăzi muzica pentru dumneavoastră?
– Este o parte constantă din viața mea, un stil de viață! Nu consider că este o profesie, deoarece nu-mi imaginez o viață în care să nu cânt, sau în care să nu învăț lucrări noi care mă interesează. Așa cum vioara este parte din familia mea, și muzica este parte integrantă din personalitatea mea și tot ceea ce consider că sunt eu.