Furia la copii: când poate fi semnal de alarmă. „Dacă episoadele includ autoagresiune și distrugerea obiectelor, atunci nu mai vorbim doar de o etapă firească”

Crizele de furie sunt firești la copiii mici, dar episoadele intense, zilnice sau greu de calmat pot ascunde anxietate, dificultăți de atenție, traumă sau tulburări de somn. Sunt situații în care problemele pot fi mai complicate și necesită intervenție cât mai rapidă.  Psihologul Ruxandra Sersa explică diferențele și pașii pe care părinții îi pot face pentru a-și ajuta copiii.

De ce apar tantrumurile

„Furia la copii este în primii ani de viață o expresie firească a dezvoltării. Un copil mic descoperă lumea cu intensitate, vrea totul aici și acum și suportă greu frustrarea. Tantrumul apare ca o explozie emoțională, un limbaj al corpului prin care copilul arată că dorința lui s-a ciocnit de o limită”, explică psihologul Ruxandra Sersa rolul furiei la copii mici. În primii ani, creierul copilului este în plină construcție: autocontrolul și limbajul sunt încă imature, iar emoțiile „vorbesc” mai repede decât cuvintele.

Psihologul subliniază că diferența dintre un tantrum normal și un semnal de alarmă ține de câteva criterii clare: „Un tantrum de dezvoltare apare ocazional, durează câteva minute și, după ce trece, copilul se poate liniști și reintra în joc sau relație. De obicei, există un motiv vizibil – oboseala, foamea, refuzul unui obiect sau schimbarea unei activități”, punctează Ruxandra Sersa.

A înțelege această dinamică îi ajută pe părinți să nu răspundă cu pedepse sau rușinare. Mai util este ca adultul să rămână prezent și calm, să stabilească limite ferme și să evite explicațiile lungi sau negocierile în plină criză. După ce episodul trece, copilul are nevoie ca emoția lui să fie pusă în cuvinte simple: „ai fost foarte supărat pentru că ți-am spus nu”, dar și de repararea legăturii prin joc sau tandrețe.

Semnalele de alarmă („red flags”) pe care părinții pot să le observe

„Semnele de întrebare apar atunci când furia este zilnică, repetitivă, durează mai mult de douăzeci de minute și este greu sau imposibil de calmat chiar și cu sprijinul părintelui. Dacă episoadele includ autoagresiune, distrugerea obiectelor sau crizele izbucnesc aparent fără motiv, atunci nu mai vorbim doar de o etapă firească, ci de un posibil simptom care ascunde o suferință mai profundă”, explică psihologul Ruxandra Sersa.

Lista de „red flags” pe care părinții le pot observa cuprinde: 

• crize zilnice;
• autoagresiune (se lovește, se mușcă, se zgârie); 
• distrugerea sistematică a obiectelor;
• imposibilitatea de a se liniști chiar și cu sprijinul adultului;
• furie declanșată din nimic;
• refuz constant de a coopera;
• afectarea somnului și a apetitului. 

Toate acestea indică faptul că micuțul nu mai trăiește doar o frustrare de moment, ci o tensiune mai mare decât poate gestiona singur.

În aceste situații, părinții trebuie să observe tiparul – frecvență, durată, intensitate, revenirea după episod – și să ceară ajutor specializat. „În astfel de situații, o evaluare psihologică a copilului și o discuție de consiliere pentru părinți pot aduce claritate”, adaugă psihologul.

Rolul corect al părintelui în tantrum este să ofere siguranță

În mijlocul unei crize, rolul părintelui nu este să convingă sau să explice, ci să ofere siguranță. Copilul trebuie să simtă că furia lui nu rupe legătura cu adultul, dar și că există limite ferme care îl protejează, spune psihologul. „Pasul cel mai important este prezența calmă. Părintele se apropie, îndepărtează obiectele periculoase și îl oprește dacă lovește sau se rănește. Vocea trebuie să fie joasă și clară: sunt aici, lângă tine”.

Specialista avertizează că amenințările, țipetele și umilirile „nu fac decât să adâncească sentimentul de abandon”. După ce valul trece, părintele poate ajuta copilul să numească emoția pe care acesta a simțit-o și apoi să refacă legătura prin apropiere.

Ce presupune evaluarea la psiholog a copilului

Atunci când părinții au dubii legate de modul în care copilul se poartă, o evaluare psihologică/psihiatrică poate lămuri situația. Evaluarea înseamnă o întâlnire structurată cu un specialist (psiholog/psihoterapeut) care adună istoricul episoadelor (frecvență, durată, intensitate, ce le declanșează, cum se termină), discută cu părinții despre somn, rutină, alimentație și schimbări recente, observă copilul (de obicei, prin joc și sarcini adaptate vârstei) și, la nevoie, folosește chestionare standardizate. Se cere, când e util, și feedback de la grădiniță/școală pentru a vedea dacă apar aceleași dificultăți în alte contexte. 

Dacă psihologul suspectează cauze medicale (de exemplu tulburări de somn), poate recomanda investigații suplimentare la medic. Rezultatul evaluării este un plan clar de intervenție acasă și în colectivitate, cu obiective verificabile și un termen de revenire (de regulă 6–8 săptămâni) pentru a urmări progresul.

După evaluarea psihologică a copilului (realizată de un specialist și însoțită de o discuție de consiliere cu părinții), planul pentru acasă poate include „rutine clare, ore regulate de somn, reguli scurte și consecvente, dar și exersarea toleranței la frustrare prin jocuri de așteptare sau activități cu reguli. Colaborarea cu grădinița sau școala este esențială pentru ca mesajul să fie unitar, iar părinții au la rândul lor nevoie de sprijin și de încredere. Primele semne de progres nu apar peste noapte, dar după șase-opt săptămâni de consecvență se pot observa crize mai scurte, copilul acceptă mai repede sprijinul și începe să folosească unele cuvinte pentru a exprima ce simte”, spune Ruxandra Sersa.

Furia în ADHD, TSA, tulburări de somn și traumă

Există situații în care tantrumurile nu mai țin doar de vârstă, ci de dificultăți mai profunde. În ADHD, TSA – tulbuăriri de spectru autist-, tulburările de somn sau traumă, furia copilului este un limbaj al disconfortului interior și cere intervenții și strategii adaptate, nu doar limite ferme. Ruxandra Sersa subliniază că „în ADHD, izbucnirile sunt mai frecvente și se leagă de impulsivitate și dificultatea de a amâna satisfacția. Copilul nu tolerează bine nici cele mai mici frustrări și pare să intre instantaneu în criză”.

„În TSA, crizele sunt adesea declanșate de schimbări de rutină, de suprastimulare sau de senzații greu de suportat – lumina prea puternică, zgomotele bruște, o textură incomodă sau chiar eticheta unei haine care atinge pielea și îi provoacă un disconfort greu de explicat în cuvinte – iar copilul are dificultăți în a comunica verbal ce îl deranjează.”

„În anxietate, furia poate fi modul prin care copilul își exprimă o tensiune interioară greu de pus în cuvinte: teama de separare, frici exagerate, îngrijorări care îl copleșesc.”

„În tulburările de somn, corpul și creierul copilului nu apucă să se refacă, iar lipsa odihnei face ca emoțiile să fie mereu la suprafață. Copilul obosit reacționează disproporționat chiar și la frustrări mici, se enervează repede și are mult mai puțină răbdare să aștepte sau să accepte limitele.”

„Trauma reacționează ca un radio care merge pe fundal: nu auzim tot ce se transmite, dar imediat prindem un cuvânt sau un sunet care ne face să tresărim, pentru că rezonează cu ceva din noi. La fel, copilul traumatizat poate fi declanșat de un detaliu aparent banal – un zgomot, o voce, o imagine – care atinge amintirea dureroasă și o readuce în prezent.”

Aceste descrieri îi ajută pe părinți să înțeleagă că nu toate crizele sunt „mofturi” sau „obraznicie”. Uneori, furia este limbajul unui disconfort profund și semnalul că micuțul are nevoie de ajutor specializat, iar familia de suport. 

Psihologul Ruxandra Sersa ține să precizeze: „Concluzia este că furia copilului nu este un inamic, ci un limbaj emoțional. Atunci când ea poate fi conținută, înțeleasă și pusă în cuvinte, copilul învață să își regleze emoțiile. Când însă devine repetitivă, intensă și rupe legătura cu ceilalți, este un semnal că are nevoie de ajutor și că familia nu trebuie să rămână singură în fața acestei provocări”.