Skip to content
Tineri în casă nouă, Foto: Shutterstock
Economie

Generația cu cheia în buzunar, dar fără casă: de ce tinerii români pleacă tot mai târziu de acasă

Dan Popa
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

La 26 de ani, Andrei P. se mutase cu prietena lui, Izabela, într-o garsonieră cu chirie. Amândoi aveau joburi și, pentru o vreme totul a mers așa cum arată broșurile despre independență financiară. Apoi Andrei și-a pierdut locul de muncă. A fost unul din cele 65.000 de locuri de muncă pierdute numai ȋn ultimul an de economia românească.

Nu s-a prăbușit nimic dintr-odată. Izabela a preluat chiria, facturile, mâncarea, în timp ce el își „căuta de lucru”, dar nu voia orice job. După un an, Izabela a pus piciorul în prag: primul job oferit, sau pleacă. Andrei, orgolios, și-a sunat părinții. L-au primit înapoi, firește. Povestea lui nu e o excepție statistică. E, din ce în ce mai mult, norma.

România e o țară în care tinerii pleacă din casa părintească la 27,4 ani, potrivit celor mai recente date Eurostat, ușor mai târziu decât anul trecut, când media era 27,3. Bărbații pleacă la 29,4 ani, femeile la 25,3 – un decalaj de patru ani.

La nivelul UE, media e 26,3 ani, în creștere ușoară față de 26,2 în 2024. În Croația, media trece de 31 de ani; în Grecia și Slovacia, aproape de 31. În Finlanda, tinerii pleacă la 21,4 ani — cu un deceniu mai devreme decât croații. Diferența, spune Eurostat, e despre cine își permite să plece și cine nu.

Pentru că motivele, deși nu sunt exclusiv economice, converg aproape toate spre bani. Unii tineri locuiesc cu un părinte bolnav, pe care nu și-l permit să-l îngrijească printr-un angajat – o formă mai puțin vizibilă, dar la fel de reală, a aceleiași constrângeri financiare.

Alții au alte argumente. Vlad Apostolescu, lucrător hotelier rămas fără job, renunță pur și simplu la chirie ca să poată învăța o meserie nouă. „Eu de pildă sunt nevoit să o iau de la zero și să învăț să mă fac faianțar, că am auzit că asta se caută acum. Dar până reușesc să strâng niște bani am renunțat la chirie și stau cu ai mei.”

Jurnalistul Dan Popa trimite în fiecare joi dimineață newsletterul „EconoMix”. Dacă te interesează finanțele personale și vrei să primești recomandări economice, te poți abona aici:

Psihologul Daniel David, rectorul UBB și autorul „Psihologiei poporului român”, explică rămânerea în casa părintească nu printr-o combinație de cauză economică și o schimbare mai adâncă, psihoculturală: „Cauza principală este cea economică. La Mileniari se mai poate adăuga o componentă psihoculturală, legată de faptul că independența/caracterul autonom este ușor mai redus decât la cei din Generația X, astfel încât o astfel de practică este mai ușor de acceptat psihologic.” Traducerea e simplă: revenirea acasă a încetat să mai fie doar o soluție de avarie. A devenit, pentru unii, o opțiune psihologic tolerabilă- pentru că societatea din jur a normalizat-o, iar prețurile din piața imobiliară au făcut-o aproape inevitabilă.

Uneori, tensiunea părinte-copil capătă forme aproape suprarealiste. În New York, un cuplu a dat în judecată propriul fiu, de 30 de ani, ca să-l convingă să plece din casa familiei- Michael Rotondo locuia acolo de opt ani, fără să plătească chirie, fără să ajute cu treburile casnice, și ignorase inclusiv oferta părinților de a-i da bani ca să se mute. Povestea a circulat ca o curiozitate americană, un fel de freak show generațional.

Iar la baza spectrului stă, aproape mereu, o singură ecuație: cât costă să pleci de acasă, față de cât câștigi. Acum 25 de ani, un tânăr avea nevoie de 66 de salarii medii nete ca să-și cumpere o garsonieră. Astăzi are nevoie de circa 70. Calculul e simplu de refăcut: în 2000, salariul mediu net era echivalentul a 105 euro, iar o garsonieră în Titan costa circa 7.000 de euro. Banca Națională a dus mai departe acest tip de calcul pentru o locuință de două camere, 55 mp, fără economii și fără credit ipotecar – și a găsit un decalaj teritorial uriaș. În Cluj, sunt necesari aproximativ 11 ani de salariu întreg, neatins, ca să cumperi un apartament. În Giurgiu, sub șase. Comparativ, la Viena ar fi nevoie de circa 12 ani, la Praga de aproape 18, la Budapesta și Varșovia de aproximativ 15. România arată, în funcție de județ, fie ca una dintre cele mai accesibile piețe din regiune, fie ca una dintre cele mai blocate — și tinerii din Cluj trăiesc, practic, într-o altă țară decât cei din Giurgiu.

Peste toate astea se așază o criză mai simplă și mai greu de contestat: pur și simplu nu se construiește destul. În prima jumătate a acestui an au fost date în folosință mai puțin de 32.000 de locuințe noi, lipsa locuințelor la prețuri accesibile fiind o problemă europeană.

Ce se vede, dacă privești datele de ocupare a forței de muncă alături de vârsta plecării de acasă, e o corelație greu de ignorat. În țările unde tinerii pleacă devreme – Olanda, Danemarca, Germania, Suedia – rata de ocupare a forței de muncă pentru cei între 20 și 29 de ani e peste media UE. În țările unde pleacă târziu – Grecia, Croația, Spania, Italia – rata e sub medie. La nivelul UE, în 2025, doar 65,5% dintre tinerii cu vârste între 20 și 29 de ani aveau un loc de muncă.