Get Real! Cum au văzut studenții de la Litere-București filmele One World Romania. Filme despre revirimentul rasismului și intoleranței. Despre Putere și civism
Și a fost o săptămână de întrebări. Chiar așa-i omul de rău/bun, imoral/moral, radical/blajin?A fost o săptămână de One World România.Perspektiva a provocat studenții de la Litere-București să vadă filme și să-și spună părerea. Să iasă din bulă. Toți sunt din anul întâi, specializarea Comunicare si Relatii Publice. Motivul acestei provocări? “E nevoie mai mult ca oricând să deschidem ochii. Get Real.”,îndemn din declarația de intenție a Festivalului: “În lumea reală, trăim un moment de regresie autoritaristă, de întoarcere la tot felul de fundamentalisme, de reviriment al rasismului și intoleranței; în țările vecine și „prietene”, dar și pe terenul marilor puteri, justiția și societatea civilă sunt atacate, drepturile cetățenilor sunt restrânse, iar istoria redevine un teren de luptă al propagandei de stat.”
Iată perspektiva Andrei-Bianca Macovei
Film documentar work in progress realizat de Cosmin Bumbuț și Elena Stancu.
Acțiunea se petrece într-o zonă a penitenciarului din Gherla, organizată după tipar norvegian. Filmările sunt exclusiv cu femeile cu probleme de personalitate și anxietate. Condițiile pentru rezidente sunt cu totul altfel față de un penintenciar obișnuit având în vedere nevoile lor, de aceea, centrul este mai mult considerat o formă de terapie, ajutând femeile să aibă parte de o remodelare a personalitații, oferindu-le exemple de comportamente pe care să le aibă în unele situații.
Totodată sunt învățate să aibă mai mult respect pentru ele, dar și pentru cei din jur.
“Bună dimineața! Sunt (numele) și vă doresc o zi frumoasă!” cam așa răsună holurile în fiecare dimineașă din penitenciar când cele 16 rezidente încep o nouă zi. O rutină de dimineață. Deși fac parte din același “colectiv” de mai bine de 9 luni, relațiile lor de prietenie sunt doar de fațadă și vorbesc doar ca să treaca timpul mai usor. Interviurile cu rezidentele sunt cele care fac mai interesant filmul. Emoțiile le dau de gol cu vocea tremurând, cuvinte greu alese și priviri pierdute în obiectiv sau pe podea, femeile își exprima regretul legat de faptul că multe se simt nevoite să își mintă copii in ceea ce privește locul în care se află în acest moment. Sunt diferite, dar au aceleași probleme: negarea realității prin mințirea copiilor și frica de persoanele din jurul lor. Poate dacă ar încerca să vorbească și-ar da seama câte au în comun și s-ar detensiona atmosfera, fiindcă se simte, chiar dacă nu o exprimă verbal cu prea multe detalii. Desigur, nu este o placere să îți pierzi anii într-un penitenciar, însă rezidentele de aici sunt mult mai privilegiate ca restul: au un cațel de companie, ghivece în care să planteze, diferite activități sportive care să le detensioneze și vizite speciale din partea familiior.
Mi se pare o idee bună de a cunoaște și realitatea în care trăiesc unii oameni, făcându-mă instant mai fericită și mai recunoscătoare pentru tot ceea ce am.
La început spuneam de 16 rezidente care se află acolo, însa capacitatea penitenciarului este de 60 de persoane. Ulterior am aflat că multe refuză să vină aici, având impresia că ajung numai oameni nebuni și că vor fi tratate numai cu pastille. Greșit se pare, cred că ar fi uimite cât de bine sunt tratate pușcăriașele la Gherla, nici măcar spitalele nu au condiții așa bune.
Un film documentar care nu a reusit să mă țină cu sufletul la gură sau măcar să îmi provoace curiozitate. Are nevoie de mult mai multe detalii de pus la punct, de exemplu, prezentarea personajelor sau deducerea rolului fiecăruia în acest film. Acest aspect a reprezentat un mare minus, fiindcă în afară de personajul primarului care a reusit să contureze statutul său prin acțiunile pe care le făcea, restul sunt de neidentificat. De asemenea, cadrele se schimbau foarte repede, nefăcându-se o legatură între ele, totul mi s-a părut haotic. Pe tot parcusul fimului cred că toate personajele fumau atât de mult, încât aveam impresia că fumez pasiv numai uitându-mă și având în vedere comportamentul lor, drogurile și nebunia păreau a fi de vină pentru tot ceea ce se intamplă. Mi-au dat impresia că sunt deprimați, așa că încearcă să își facă o realitate a lor prin consumul de droguri. Mereu vreau să găsesc ceva pozitiv în tot ceea ce fac sau ceea ce văd, așa că am încercat să mă bucur de cele câteva cadre ale orașului, străzile cu clădirile vechi și pustietatea care într-un fel mi-au indus o stare de liniște. Totuși, filmul este puțin cam haotic pentru gustul meu în materie de film.
Deși la început fetele sunt încântate de ceea ce urmează să facă
și răspund pozitiv la tot ce li se cere și li se impune, pe parcurs își dau seama că profesorul lor începe să devină din ce în ce mai răutacios cu ele, jignindu-le prin adresarea unor vorbe specifice rasismului, aspect care le șochează foarte mult, având în vedere cum a început totul. Chiar dacă lucrurile nu merg așa cum am fi crezut cu toții de la început, regizoarea filmului documentar nu oprește atitudinea profesorului față de elevele sale, lasând să fie totul cât mai natural fără să îi ceara explicații profesorului pentru vorbele și acțiunile sale, astfel încât privitorii să poată observa adevărata față a oamenilor de acest gen și să își facă singuri o parere, fără a le fi indusă o anumită perspectivă. Mi s-a părut un film interesant și crud în același timp, însă chiar și așa mai bine să vedem cum se petrec lucrurile între oameni pe această lume, decât să trăim cu impresii greșite afectate de un happy end.
Iată perspektiva Mariei Chirilă
În timpul interogatoriului cu victima și acuzatul,
Honorine da dovadă de blândețe( în cazul interogării persoanei care a suferit trauma) și totodată de asprime(în cazul interogării acuzatului). Își menține demnitatea, fapt ce contrastează cu ieșirile violente ale celor interogați. De menționat este faptul că armata și poliția nu sunt remunerate în RDC, ceea ce duce (paradoxal) la ilegalități din partea celor care erau meniți să apere populația de astfel de abuzuri.
Tâlhăria este la ordinea zilei, Honorine, deși văduvă și mamă a șapte copii,
fiind printre puținele reprezentante ale sistemului congolez care își păstrează onoarea meseriei pe care o practică. Regizorul își urmărește mai departe personajul într-o piață, loc în care protagonistă se adresează mulțimii în legătură cu problema copiilor abuzați, implorându-i pe cei prezenți să fie solidari cu victimele. Dieudo Hamadi surprinde o comunitate marcată de „Războiul de 6 Zile”, război civil în cadrul căruia Uganda și Rwanda au invadat RDC, lăsând urme adânci în sufletele femeilor rămase fără soți și copii.
Încercând să facă dreptate pentru un grup de văduve,
Honorine le ia pe acestea de la marginea societății și le oferă un nou cămin într-o clădire din spatele poliției, dându-le speranța unui viitor mai bun. Un aspect ce poate șoca audiența este problema vrăjitoriei. În unele zone din RDC oamenii încă cred în vrăjitorie, atribuid aceste practici păgâne copiilor. Copiii sunt abandonați la primul semn de „magie”, de multe ori cei care abuzeză copii invocând faptul că aceștia ar avea puteri demonice. Violarea unui copil presupune luarea puterilor/ dobândirea invincibilității, iar abuzul fizic este considerat „reeducare”. Cu un astfel de caz s-a confruntat și Mama Colonel. Ea a reușit să salveze un grup de copii din mâinile unor așa-ziși reeducatori, aducându-i în comunitatea de mame pe care tocmai o înființase. Așa cum divulgă și sinopsisul filmului din cadrul festivalului One World Romania: Uneori, a fi simultan „colonel” și „mamă” inseamnă să aduci laolaltă mai mulți răniti cu speranța că se vor vindeca unii pe alții. Pentru audiența occidentală poveștile din Republica Democrată Congo sunt foarte puțin cunoscute, acest film fiind o modalitate de a face publicul să conștientizeze problemele dramatice cu care se confruntă congolezii și un tribut pentru adevăratele eroine ale vremurilor noastre.
Diacronic, suntem martorii fricilor, dorințelor, relațiilor și presiunilor asupra comunității lgbt,
așa cum a fost ea portretizată de-a lungul vremurilor în ficțiuni și în documentare, în analize rigide ori în interviuri sincere. Un prezentator își începe emisiunea alb-negru (pe un ton alb-negru) cu o statistică: o persoană din douăzeci are orientări homosexuale, bărbat sau femeie. Un doctor ne spune, stând un pic pe gânduri, că homosexualitatea nu este înnăscută, ci se dobândește. Un soldat este tras la răspundere pentru că și-a vopsit părul. O profesoară este întrebată dacă este atrasă de elevele ei. Câteva mame, soții si iubite se întreabă îngrijorate dacă este sau nu normal ce se întâmplă cu copiii și partenerii lor. La finalul proiecției D. Asquith marturiseste că acest film a fost un proiect la care visase de multă vreme, un proiect ce a fost lansat pentru a celebra împlinirea a 50 de ani de la dezincriminarea relațiilor dintre bărbați în Anglia.
Stalin încă este admirat și disprețuit.
Gorter a menționat în Q&A-ul ce a avut loc după proiecția de joi seară (22.03.2018) din cadrul One World Romania
faptul că nu ar trebui să existe nici un fel de „moral judgement” referitor la opiniile celor intervievați. De asemenea, nu a existat nici un fel de dorință regizorala de direcționare a opiniei publicului, filmul fiind doar o oglindire a realității în care trăim, o realitate pe care nu o putem picta doar în alb și negru, adevărul fiind mereu undeva la mijloc. Observăm un grup de adolescenți (îmbrăcați în jeanși, bând Coca Cola, doritori de studii în străinătate) care preaslavesc socialismul. Observăm două surori care merg la mormântul mamei lor, fostă deținută în lagărele staliniste.
Observăm un tată, al cărui fiu a murit din cauza drogurilor, care blamează capitalismul, susținând că regimul stalinist nu ar fi permis așa ceva.
Observăm același domn care acum distribuie garoafe roșii celor ce doresc să aducă un omagiu la statuia lui Stalin. Observăm o profesoară care străbate pădurea de la marginea orașului în căutarea rămășițelor celor aruncați în gropile comune. Observăm o istorie acoperită de praful ignoranței și de praful fricii de suferință. Dar chiar dacă este o istorie îngropată, lucrurile ies la iveala. Doar trebuie să observăm cu atenţie…
Iată perspektiva Lucianei Polite
Rezidentele/ The residents (work in progress)
Fapta si pedeapsa. Întrebările statice, fixe, reci care le-au facut pe cele 16 rezidente să piardă controlul emoțiilor.
Să fii nouă în penienciar și să nu știi cum să te porți, cum să te miști, cum să vorbești cu străinele, condamnate poate pentru fapte mult mai grave decât ale tale, cu care trebuie să împarți camera. Să alegi să taci. Să te interiorizezi pâna când te izolezi și te pierzi pe tine. Gândul că nu îți vei mai putea vedea copii mici decât printr-o sticlă sau intr-o cameră, pentru câteva clipe, supravegheată atent și fără să ai dreptul să îi atingi.
Să știi că trebuie să îi minți de fiecare dată când îi suni, să creezi povești de liniștit micuții rămași în grija rudelor sau a celor de la Protectia Copilului.
Să schimbi mereu subiectul cand ești întrebată când te intorci acasă. Să încerci să te controlezi cand îi suni. Să ascunzi bipolaritatea și depresia. Cam așa arăta viața deținutelor din penitenciare înainte de apariția Centrului Terapeutic Lotus din Penitenciarul Gherla. Cunoscut printre deținute drept ,, la nebuni “, Lotus este locul care promite salvarea rezidentelor din propria lor închisoare psihică. Cele aproximativ 30 de minute, filmate în decursul a șase zile și montate într-o rulotă, urmăresc parcursul firesc al activităților rezidentelor. De la ritualul matinal ,, Mă numesc X și vă urez o zi frumoasă” la terapie, masă, mângâiatul cățelului, udatul plantelor și săritul corzii în curtea penitenciarului, filmul ,,Rezidentele” reușește să arate o altă față a condamnatelor. Iar acesta este doar începutul.
Filmul ,, Din adâncuri” reușește să ambaleze drama prin care trec locuitorii din Messina, un loc lovit în repetate rânduri de ciuma neagră, cutremure și bombardamente, într-o comedie vicioasă. Un primar budist care poartă un tricou cu scrisul ,, free Tibet” și care aprinde bețișoare parfumate pentru purificare, un grup de ecologiști și de artiști și reprezentanta lor care poligamă care nu știe al cui este copilul pe care îl naște, oamenii care fumează tutun și nu numai, foarte multe convingeri religioase, bătrânii hipsteri și multe altele. Toate acestea reprezintă modalitățile de ocolire a amintirilor neplăcute legate de locul lor natal pe care nu vor să îl părăsească. ,,Messina este un loc sfânt”, afirmă, cu toată dorința de negare a întâmplărilor petrecute sub ochii lor, cei din acest loc care pare mai mult condamnat înghițirii sale de către ape.
Filmul prezintă situația din Madagascar de după lovitura de stat,
venită la comada franceză și realizată prin intermediul unui tânăr francez manipulat, pe nume Rajouel și demersurile diplomatice și politice aparent inutile pentru întoarcerea președintelui din exil. „Sunt necesare jertfe umane pentru reușirea unei lovituri de stat.”
De la autoproclamarea lui Rajouel ca președinte, a apărut o criza economică atât de puternică,
încât părinților le era aproape imposibil să-și țină copii în școală sau măcar să le asigure hrana. „Pot sta aici, nu o fac pentru mine, o fac pentru cei 20 de milioane care sufera in Madagascar”.
9 august 2014. Un negru de 18 ani este împușcat, în repetate rânduri, chiar dacă era neînarmat și a ridicat mâinile sus, de un polițist alb și lăsat patru ore în stradă. Mama lui află și reușește să își recunoască fiul din pozele făcute de martori cu telefonul mobil.
Ce s-a întâmplat după?
S-a mobilizat o întreagă comunitate care a început să protesteze în stradă ca să se facă auzită.
Filmul dezvăluie ceea ce autoritățile din Ferguson, Missouri au încercat să ascundă: ochii cu care sunt priviți oamenii negri, de parcă toți reprezintă posibili criminali și trebuie uciși ,, în legitimă apărare”, posibilitățile scăzute pentru accesul la educație al copiilor de culoare și chiar relațiile neconvenționale, cum sunt cuplul de lesbiene Brittany și Alexis.
Fie că erau afectați direct de incidentul nefericit,
fie că nici măcar nu îl cunoșteau pe tânărul asasinat, fie că erau negri sau albi, adulți, bătrâni sau chiar copii, erau și ei, la rândul lor, părinți sau nu, au început să strige în stradă, să ridice mâinile sus, precum Michael Brown și nu au renunțat nici când au fost amenințați sau împușcați cu gloanțe de cauciuc.
Nu a fost vorba doar de frica repetării incidentului sau de furie colectivă,
ci de un act de empatie și de omenie pentru că „Black Lives Matter”.
Iată perspektiva Mihaelei Demeter
Pentru francezul Philippe, viata nu inseamna doar lapte si miere,
pentru ca viata intr-un scaun cu rotile nu e tocmai usoara, dar cu ajutorul partenerului sau, reuseste sa se bucure inca, de avantajele de a trai. Dar oare, austriacul Martin va reusi sa se bucure in continuare de viata sa, fiind infestat cu virusul HIV ?
Tot ce stim este ca Ramzi se distreaza alaturi de partenerul sau mai mult ca nicioadata,
sarbatorind lupta castigata a acestuia cu cancerul. Scenele care cuprind petrecerile tematice, surprind fiecare detaliu ce ar bucura cu adevarat un barbat de aceasta orientare. Unele mai infierbantate, altele mai „dezmatate”, toate alcatuiesc vacanta ideala pentru acestia, dar, pentru protagonisti, nu simbolizeaza doar o mare petrecere ci si o mai buna autocunoastere si captarea de noi puteri pentru confruntarile zilnice cu scepticismul celorlalti, in ceea ce priveste orientarea lor.
Un film din regia lui Agnes Varda, lansat in anul 2017, in Statele Unite, descrie actiunea documentarului inca din titlul său: Fețe, locuri. Jucand alaturi de artistul din domeniul fotografiei, J.R, Agnes Varda pune bazele unui documentar bazat pe calatoria neobisnuita a celor doi, iar totul se petrece din dragostea acestora pentru arta, sub orice forma s-ar prezenta ea.
Ideile celor doi si dorinta de colaborare au condus la realizarea unui „traseu”, in zonele rurale ale Frantei, cu scopul descoperirii a cat mai multor povesti ascunse in spatele unor chipuri.
Acestia isi lasau amprentele asupra naturii, a gardurilor sau chiar a zidurilor cladirilor, sub forma unor fotografii de dimensiuni foarte mari. Totul a fost posibil cu ajutorul camionului „minune”, cum a fost numit, acesta imprimand fotografiile instant la aceste dimensiuni. Nu doar ideea principala a filmului a surprins, ci chiar prietenia formata intre cei doi protagonisti pe tot parcursul drumului, care starneste amuzamentul si compasiunea publicului, tocmai din diferenta de varsta dintre cei doi.
Film documentar, aparut in anul 2017, in Germania, sub regia lui Feras Fayyad.
Copii scosi fara rasuflare din gramezi de beton, familii destramate, mutilari, la toate acestea sunt supusi membrii White Helmets, unde, il regasim si pe Mahmoud „Abu Omar”, un tanar venit din Turcia, in ajutorul salvatorilor.
Iubirea fata de orasul sau si dorinta de a-i ajuta pe cei aflati la nevoie il mai tin pe Khaled in Aleppo. Acesta este macinat de gandul de a-si proteja familia si de a fugi din calea mortii, dar ceva, in interiorul sau, nu il lasa sa plece, cu toate ca pierderea celor doi copii ar insemna sfarsitul pentru el. Scenele ireale, ale ploii cu bombe aruncate asupra acestor orase, sfasie orice urma de umanitate, singura speranta a oamenilor fiind rugaciunea.
Puterea de care dau dovada membrii White Helmets este mai presus de orice putere omeneasca, iar atacatorii fac tot ce le sta in putinta pentru a scapa de acesti salvatori, bombardand, in special, centrele acestora si spitalele, ingreunandu-le supravietuirea.
Documentarul are menirea de a deschide ochii asupra une realitati ingrozitoare, care trece de limitele intelegerii omenesti si carete duc cu gandul la viitorul instabil al acestei lumi, pline de violenta si nepasare. Sfarsitul documentarului nu reprezinta sfarsitul acestor atacuri, ci doar o mica parte a durerii, la care oamenii acestia sunt supusi.
Departe de a fi un documentar traditional, format pe baza politicilor sexului ( LGTBQ),
Queerama starneste un oarecare sentiment de neimpresionare. Laudat fie faptul ca documentarul, regizat de Daisy Asquith a fost ” asamblat” in doar 10 saptamani, dupa spusele acesteia si,poate , acesta fiind un motiv de notare a filmului ca un documentar slab, exceptie facand coloana sonora, care a ridicat o mare parte a ecranizarii. Filmul, lansat in anul 2017 este de fapt un montaj, a mai multor secvente din diverse filme, aranjate strategic si se dezvolta pe trecutul revoltator al acestei identitati, in Anglia.
Pornind de la rusinea celorlalti pentru asemenea comportamente, continuand cu dorinta afirmarii acestora si pana la sacrificarea celor care incalcau legea in privinta homosexualitatii.
Pareri impartite, ca intotdeauna, „they are humans, let them be” sau ” this is unacceptable, it’s a shame „, multi fiind ucisi pentru impartasirea sentimentelor lor, multi luptand cu toate armele pentru a fi auziti si drum lung pana la acceptarea totala a acestora in societate, Queerama prezentand o mica particica a luptei, parcursa pana in anul 2017.
Iată perspektiva Gabrielei Durnac
Un film documentar ce urmărește călătoria „naratorului” de-a lungul Ucrainei în căutarea rudelor sale.
Deși documentarul a fost filmat în urmă cu 2-3 ani, este interesant de văzut că telefonul cu fir încă este folosit în viața cotidiană.
Un alt aspect destul de frapant este înrolarea obligatorie în armată a unuia dintre băieții familiei. Acum armata are nevoie de fonduri și de suport material, însă una dintre mătușile sale încă poate servi caviar la masa de seară. Un documentar cu atât mai personal cu cât viața personală a sa este schimbată, după cum însuși „naratorul” o mărturisește.
Pentru înțelegerea adevărată a acestui film este nevoie de cunoaștere a istoriei Italiei. Dar in linii mari relevă situația haotică a anilor 60′-70′ marcați de revoltele studențești și muncitorești. Totul pare un amestec haotic de scene ale manifestărilor dominate de studenți , însă se observă o trecere treptată de la manifestări non-violente, cu scop pacifist-intelectual către revolte sângeroase în care omul nu mai conta, ci orientarea politică.
Totul pare șocant…când te gândești că se ajunge atât de departe încât să îți dorești moartea unor oameni doar pentru ca viziunea ta politică să domine.
Aici nu se poate vorbi despre o ideologie. La finalul vizionarii documentarului, unul dintre comentariile făcute de invitați a fost acela că studenții italieni nu aveau un program revoluționar prestabilit sau un scop precis, ei doar adăugau pe parcurs ceea ce credeau că vor.
Cred că cea mai marcantă scenă ar fi cea in care se desfășura festivalul, iar tinerii trăiau un moment de „expropiere” – dansau goi în hore, cel mai probabil sub efectul unor droguri.
Chiar la un moment dat unul dintre ei își căuta prietenul acuzat pe nedrept ( cel mai puțin probabil) de posesiune de droguri. Se încearcă o alianță, o încercare de a-i atrage și pe muncitori, însă scopurile si idealurile tineretului nu se armonizau cu viziunea muncitorească. Dacă există un interes general, un „bine” general urmărit de toți , cine știe cum ar fi fost Italia de astăzi .
Un titlu atractiv. Este si primul film pe care l-am ales. Interesant este că numai după câteva minute de la începutul filmul îți poți da seama de ce roșu. Roșu este culoarea partidului, un reprezentat al statului sovietic din al cărui regim am evadat în urmă cu aproape 30 de ani. Însă care încă există în Rusia. Roșu precum drapelul statului, roșu precum florile unui tată aduse la mormântul fiului său, roșu precum sângele milioanelor de nevinovați uciși pentru că nu se supuneau sistemului. Un suflet constrâns de putere, convins să creadă că ceea ce se întâmplă este bine.
Cumpărat cu o casă, o mașină sau un loc de muncă și vândut prin uciderea unei mame, unui frate sau al unui bunic.
Unul dintre lucrurile cele mai interesante de observat este așa numita mândrie rusească. La finalul filmului, două surori intervievate de-a lungul filmului sunt îngrijorate de faptul că vorbind despre „ domnia” lui Stalin ar fi putut denigra Rusia.
Deși timpul persecuțiilor au apus, memoria însă nu renunță la această amintire. O doamnă ce adună oase, rămășițe vii ale celor care au murit.
O scenă frapantă. Un loc în care trecutul iese la lumină și se împletește cu viitorul. Dacă a fost nevoie de întreaga țară pentru a înlătura regimul comunist de la conducerea României, regim vechi de 44 de ani, oare de câtă putere și determinare ar fi nevoie pentru a face același lucru în Rusia? Sau acum au devenit egale ca sens?
O voce caldă ce te poartă spre o parte a propriei istorii și momente ale istoriei universale.
Ca un narator omniprezent, ne prezintă fiecare scenă și fiecare imagine prin prisma propriei viziuni. Acest film îl face cu atât mai personal cu cât o parte din material este filmat de către mama sa. Cum însuși el spune, fiecare imagine nu relevă doar o clipă a istoriei , dar sunt si o mărturie a relațiilor ce se stabilesc, a unui statut social al protagoniștilor, o imortalizare a unei tinereții apuse.
Face o trecere lină de la China maoistă la Franța marcată de mișcări revoluționare, la primăvara pragheză ce aduce speranță, la Brazilia copilăriei; toate ale aceluiași an -1968.
O trezire la viață a laturii mele „revoltate”.
Un film intens ce înglobează două fire narative : revoltele studenților cehi de la sfârșitul anilor 1960 și de la sfârșitul anilor 1980. Ardoarea cu care luptă pentru obținerea unui viitor mai bun îți insuflă dorința de a te afla în mijlocul demonstrațiilor, de a participa alături de ei la scrierea istorie. Deși nu a fost scopul urmărit, a fost rezultatul acțiunilor lor.
Conștientizarea faptului că este o situație acum ori niciodată îi transformă în legende vii.
Care să răsune la fel de tare in istorie dacă se ivește contextul. Sau pe acesta tot noi îl creăm?
INTERVIURILE HotNews.ro