Guvernarea limitată şi ordinea libertăţii
- Ioan Stanomir
Mai este posibilă guvernarea limitată în această eră a delirului demagogic şi a masificării digitale? Mai este cu putinţă ca libertatea şi liberul-arbitru să fie apărate în faţă avansului etatist? Se mai poate spera la un viitor care să nu fie dominat de credinţa oarbă în statul omnipotent, destinat să domnească peste o societate atomizată şi amorfă?
Toate aceste ȋntrebări trimit la un peisaj care este deja unul al vremurilor noastre. Lecţia pandemiei a fost una cât se poate de elocventă: chiar şi democraţiile liberale sunt tentate de ispita etatismului şi a lichidării spaţiului de autonomie individuală. Stările excepţionale pot deveni noua normalitate, în numele fricii ce propagă asemeni ciumei din textul lui Camus. Libertăţile noastre pot fi ameninţate de aceste mecanism statal ce aspiră la atotputernicie.
O guvenare limitată şi fermă
Iată de ce reîntoarcerea la sursele morale şi politice ale libertăţii, la textele care o apără şi la autorii care o definesc este alternativa la demagogie şi la capitulare. Memoria Occidentului este, în modernitate, o memorie a libertăţii şi a guvernării limitate. De la “părinţii fondatori “ şi Edmund Burke până la Raymond Aron sau Sir Isaiah Berlin, trecând prin Tocqueville şi Benjamin Constant, linia aceasta a dezvoltat un argument al constituţionalismului şi al limitării statului. Ea a fost opusă cântecului de sirenă al utopismului suicidar. Liberalismul conservator i-a adus împreună pe cei ce au respins despotismul şi subjugarea oamenilor liberi de către statul devenit idol al mulţimii.
Iar alternativa este, acum, ca şi in epoca în care se făurea constituţia americană şi erau scrise “The federalist papers”, tiparul guvernării limitate, al acelei guvernări care, asumându-şi misiunile sale legitime, să nu aspire să sufoce, prin bicrocraţie şi prin intervenţionism, libertatea umană.
Căci guvernarea limitată, întemeiată pe checks and balances, este singura capabilă să fie fermă fără a deveni tiranică. Ea acceptă limitele pe care drepturile naturale le trasează ca o barieră şi nu încearcă să privească umanitatea ca pe o pastă amorfă, de remodelat. Rolul unei asemenea guvernări nu este de a reeduca prin îndoctrinare, ci cel de a permite liberul schimb de idei, sub semnul libertăţii de exprimare şi de conştiinţă. Într-o asemenea guvernare statul nu poate fi o cazarmă sau un vast penitenciar şi nu poate să îşi impună ideologia ce pe un substitut de religie politică.
O astfel de guvernare nu este una timidă şi impotentă, de vreme ce apărarea libertăţilor este principala ei menire. Extern şi intern, ea este garantul ordinii şi al siguranţei, permiţând oamenilor să-şi construiască propriul lor destin. O astfel de guvernare nu are ca scop organizarea colectivă a fericirii şi nu are ca finalitate ameliorarea prin inginerie utopică a personalităţii umane.
Căci intervenţionismul etatic, justicat în zilele noastre de frică, de ispita progresului şi de dogma ecologismului radical, erodează un edificiu al libertăţii şi ameninţă, mortal, ordinea constituţionalismului. Statul locuit de o ideologie salvaţionistă , intruziv şi demagogic, este cel mai redutabil inamic al libertăţilor. Vocaţia sa este un amestec de Orwell şi de Huxley, iar viitorul pe care îl imaginează este unul al servituţii generalizate.
Guvernarea limitată este singurul cadru între ale cărui limite libertatea poate fi menţinută, evitând anarhia şi tirania. Ea se fondează pe un patriotism al legilor şi al constituţiei, iar nu pe elanul mesianic al unui salvator. Omul de stat pe care îl presupune este modelat de precedentul washingtonian : modestia este aliată fermităţii morale. Curajul etic este parte din plămada ei. – Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro