Harold Bloom a murit luni

Puțină lume îl mai știe pe Bloom în 2019. Diversitatea culturală și inundația internautică l-au împins pe Bloom cu masa lui plină cu “vedete” spre EXIT, dacă nu l-au băgat direct cu totul în coșul istoriei. În Ro și mai puțini l-au băgat în seamă vreodată. Ce-i cu Bloom? De ce vreau să-ți spun eu că a murit? Eu cred: cartea-moartea lui Bloom este o carte-moarte care dovedește ceva foarte mișto.

“Canonul Occidental” (CLICK) mie mi-a dat un curaj fantastic.

Am descoperit-o aproape de 2000. Eram copleșit, bombardat de corporatisme, personal coach-uri, postcoloniale, feminisme, de cărți în care politica corectă arunca, conform liderilor vremii, capodoperă după capodoperă.

În fapt, erau exerciții de piar în care TOTUL era super, excelent, nemaiîntâlnit. Ori atâtea excepționalisme mi-au tulburat busola, nu mai știam ce-i bun/ce-i rău. Tot ce avea etichetă vindea și murea a doua zi. Era „literatura” unei noi generații care se afirma cu salve de tun piarist și de publicitate.

Valoarea era recunoscută numai dacă dădea soluții, răspundea nevoilor defavorizaților vieții.

Ori, Bloom și-a asumat înjurături, flegme de la contemporani iluștri. Ce faci? Nu-nțelegi spiritul epocii, nu-nțelegi că avem nevoie de literatură ca să panseze rănile atâtor răniți de război, de macho-ism, de colonialism, de emigrație, de sărăcie. E nevoie de literatura care dă soluții concrete. Nu-nțelegi că lumea nu mai citește clasici, nu se mai identifică?

Ori, Bloom vedea clar. Aceste abordări ale contemporanilor nu aveau valoare literară, filosofică. O fi o piață de cititori pentru obsesii de acest gen, dar ea nu poate încă valora mai mult de doi-trei lei. Nu-i băgăm în referințe universitare, nu-l dărâmâm pe Platon ca să-l punem pe Cumpănașu, nu? Zicea Bloom: să-i lăsăm pe Homer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Kafka, Dostoievski, să-i lăsăm să respire, să fie referințe fundamentale, iar pe corporatiști, feminiști, postcoloniali și alți politicăl corectnes să-i lăsăm să crească, să facă mușchi și iarbă-n jur.

Bloom a strivit noile statui de conjunctură, i-a strivit pe cei alfabetizați corporatist, pe miloșii și săracii care ciocăneau timid în ușa literaturii. Cartea lui Bloom mi-a dat curajul să nu-mi neg identitatea culturală.

Până la 20 și ceva de ani mă hrănisem cu autori din Canonul Occidental. Și, nu numai că asta mi-era hrana, dar, reușisem să-mi fac model din Odiseu (hei, da, calul troian prin care poți pătrunde în locuri nebănuite), să râd cu Gargantua și să văd că o mâncare bună este și o ședere minunată la toaletă, să creez utopii donquijotești, să-nțeleg cum societatea mă face gândac precum funcționarul kafkian, să stau să despic firul în zece cu Raskolnikov. Adică, pentru mine canonul ăsta occidental, mai precis cultura scrisă în sute de ani de existență, de la Homer până la Faulkner, să zic, nu era doar ierarhie literară, istorie, obligație de lectură, nu, era model de existență. Aveam și răspunsuri la întrebările mele, ca om, aveam și “recreație mare”, dar aveam mai ales exercițiu neasumuit al înălțării zmeului imaginației.

Cum făcea Don Quijote: vedea că în cap are un castron de bărbier, dar pentru el era un neasumuit coif pentru cruciate neasumuite. Vedea că-n fața lui era o curvă, dar aia era femeia care-i stimula acțiunea și imaginația. Ori, literatura de la Bloom încoace tot mai des a dat soluții Dulcineei. Literatura nouă tot mai des a constatat că o curvă e o curvă și ea trebuie ajutată de un oenge, cel mult.

Literatura nouă își devorează eroii, dându-le soluții practice. Canonul lui Bloom, cărțile pe această temă, din “Canonul Occidental” îmi dădeau zeci de interpretări, nu soluții de viață. Ambiguitatea, jocul cu simbolurile mă făceau să stau cu mintea belită spre sensuri. Să caut sensuri, nu să mi se ofere soluții. Mintea mea pleca în călătorii lungi, împotriva firii, nu în uichenduri digitale de o secundă.

Da, curva era Dulcineea în „Canonul occidental” și era lăsată la o răscruce de vânturi. Mulți o fluierau, mulți o înțelegeau. Dar pricepeai de ce e fluierată/înțeleasă.

Da, în anii ce au venit, analfabetismul digital a făcut ravagii. Tradiția canonului a fost scurtcircuitată. Cărțile cu care Bloom se identifica sunt prea groase și nu dau soluții de viață.

Acum, după moartea lui Bloom, canonul analfabetismului este stăpân.

Moartea de ieri mi-a arătat că Bloom mi-e de folos și-n 2019. Soluționismul, feminismul, politicăl corectnesul, colonialismul, literatura asta pentru corporatiști dă roade ACUM și-mi place să cred că pot da cu ea de pământ. Canonul lui Bloom îmi ajută să nu fiu păcălit, rătăcit în diversitate. Să fiu Creativ.

Cartea lui Bloom mă ajută să stau la răscruci și să fluier, chiar a pagubă, dece nu?

Biografia https://www.theguardian.com/us-news/2019/oct/14/harold-bloom-literary-critic-yale-professor-dies-89 https://www.britannica.com/biography/Harold-Bloom Canonul Occidental, Editura Art