​Herodot și stilul lui, spaima cronicarului

Când s-a apucat Herodot de scris, prin secolul al V-lea î. Hr., trecuse cam o generație, o generație și jumătate de la victoria grecilor împotriva perșilor. Toată lumea la vremea aia știa că tocmai se trăise un moment de referință.

Adică, nu era chiar de colo să învingi cea mai mare putere militară a lumii. Grecii erau conștienți de asta, iar patriotismul și alte sentimente înălțătoare erau la cote maxime. Oamenii de rând se dădeau în vânt să asculte iar și iar poveștile de vitejie ale neamului, iar elita intelectualității era acolo ca să îi servească prompt și conștiincios, pe principiul „cerere și ofertă”. Aici a apărut și Herodot.

Paradoxal este că, despre omul care, zice-se, a moșit istoria și i s-a metamorfozat în tată adoptiv, noi nu știm mai nimic. Ce știm despre el, nu mai mult de două-trei vorbe, apare scris într-o enciclopedie bizantină scrisă la vreo 1.500 de ani după ce Herodot trecuse în lumea drepților. Suda îi zicea enciclopediei cu pricina. Mă rog, mai sunt câteva mențiuni și pe la autorii antici, dar nu cine știe ce mare scofală.

De aici aflăm că Herodot venea dintr-o familie înstărită, era băiat cu școală, și a scris lucruri bune și folositoare pentru oameni. Adică ți-au rupt gura, că asta puteai deduce și singur dacă îi citești „Istoriile”, căci nu avea cum să le scrie unul care performase doar în recreații și, mai ales, că nu oricine își permitea să umble teleleu pe urmele perșilor ahemenizi, ca să le scrie istoria.

După cum spuneam în articolul precedent, treaba asta cu „părintele istoriei” e cu dus și întors. Am arătat că Herodot nu fusese nici primul istoric din lume și, cu atât mai mult, nu fusese nici măcar primul din lumea elenistică. Nici pe departe. Istoricii antici spuneau că nici măcar nu era din branșa lor și, cumva, reușise să îi aducă pe ăia în pragul crizei de nervi cu stilul lui nonconformist. Și iată că ajungem acolo unde intenționam de fapt… la stil și acuratețea informației.

Pentru asta, trebuie avut în vedere ce a vrut să spună autorul în opera lui. Respectiv, să redea încă o dată povestea războaielor dintre greci și perși. Apoi, pentru că exista o cerere uriașă pe tema cu pricina, Herodot a mers mai departe decât alții și a încercat să pună cap la cap toată istoria perșilor, respectiv a dinastiei ahemenide. De asta a călătorit el pe unde a călătorit, respectiv Babilon, teritoriul sciților, Egipt șamd. Toți ăștia avuseseră de a face cu ahemenizii. Trecem deocamdată peste faptul că el nu cunoștea nici egipteana, nici persana, nici limba sciților. Pe unde se ducea, el căuta preoții care mai știau o boabă de greacă, sau negustorii greci. În fine.

Întrebare cheie este însă: pentru cine a scris Herodot? Pentru posteritate sau pentru publicul plătitor din vremea aia? Aici e tot schepsisul. Iar un răspuns poate veni de la Lucian din Samosata, care aruncă șopârlița și ne spune că Herodot obișnuia să își citească opera, sau fragmente din ea, în public. De aici putem deduce și de unde își scotea omul leafa, că doar nu era să îl întrețină tat`su până la adânci bătrâneți. În plus, nici pe acasă nu prea a stat, să zici că preluase business-ul familiei, care o fi fost ăla, și scria și el doar în timpul liber.

Practic, Herodot inventase presa tabloidă. Am putea spune că era chiar un influencer de succes. Mergea de colo colo, punea întrebări, căuta oameni care mai știau una sau alta, apoi punea pe papirus ceea ce afla. Și aici mai intervine un aspect. Herodot știa foarte bine ce anume se vinde. Imaginați-vă un explorator din secolul al XIX-lea, care vine în fața mulțimii și povestește despre triburi neștiute, obiceiuri bizare, tot felul de ciudățenii șamd. Astea prind ceva de groază la publicul neștiutor. Apoi, sexul. Justin Marozzi, un istoric pe care îl găsiți în bibliografie, a stat și a numărat de câte ori pomenește Herodot despre sex în „Istoriile” sale. De 1.086 de ori. Toate tipurile de sex. Cu picanterii. De la sex cu capre în Egipt, prostituție în Babilon, la neveste la comun prin Tracia, ba chiar și sex grecesc cu nevasta, dar „nenatural”. Vezi cazul unui anume Pisistratus care nu voia copii, și care l-a adus la apoplexie pe socru`său, când a aflat ăla ce făcea ginerică în dormitor cu fie`sa.

Pe lângă rețeta asta de succes, adăugați și violență, crimă, speculații, mituri, credințe exotice, animale nemaivăzute, filosofii, descrieri de locuri îndepărtate, totul într-un stil viu, alert, care să te țină cu sufletul la gură. Normal că trebuia să te țină, căci Herodot ajunsese așa de faimos încă din timpul vieții, încât era chemat să își citească opera integrală chiar și pe la Jocurile Olimpice. Cum altfel să reziști când se apuca ăsta să îți citească Shogun-ul de 1.000 de pagini? Unde mai pui că omul scria adesea la persoana I, de zici că stăteai cu el la un pahar de vin și îți povestea toate cele. Poți să nu îndrăgești un așa stil?

Acum, că și grecilor le plăcea să caște gura, știm deja. Ia gândiți-vă că stăteau ei și priveau câte o tragedie din aia trilogie, gen Eschil, în care piesele se jucau una după alta! Te cânta cucul până terminau ăia povestea și până aflai și tu cum se finalizează treaba. Dar, dacă nu ar fi existat public, nu s-ar mai fi scris așa maratoane de opere. Și, apropo, „Istoriile” lui Herodot sunt scrise special pentru a putea fi recitate în public.

Ei bine, ăsta era Herodot și așa își vindea marfa. Era conștient că unele informații erau prea gogonate chiar și pentru vremurile sale. De aia menționează adesea că și lui i se par greu de crezut dar, na, „așa i s-a spus”. Un laitmotiv herodotian care s-a lăsat cu multe zbateri de ochi și cu multe vene umflate la tâmplă printre istoricii antici. Tocmai acest „așa mi s-a spus și mie” e motivul pentru care Herodot a fost privit cu reticență încă din timpul vieții. Ba mai mult, unii autori, vezi Plutarh, au sugerat că asta ar fi doar o scuză pentru a scrie istorii fictive. Dar, na, omul trebuia să își vândă marfa. Ce? Se gândea el vreodată că o să-l mai știe lumea după 2.500 de ani?

Dar, uite că lumea îl știe încă. Cât despre opera lui, de multă vreme este considerată mai mult o operă literară decât una istorică. Ceea ce, sincer, cred că asta a și intenționat autorul.

Bibliografie

Herodotus, 2005, The Histories, Macaulay G. C. (trad.), Lateriner D. (ed.), Ed. Sterling Publishing, 624 p.

Herodotus, 2008, The Histories, Waterfield R. (trad.), Ed. Oxford University Press, 840 p.

Momigliano A., 1959, The place of Herodotus in the history of historiography, History, vol. 43, n. 147, p. 1-13

Marozzi J., 2010, The Way of Herodotus: Travels with the Man Who Invented History, Ed. De capo Press, 284 p.

Wheller J. T., 1895, The Life and Travels of Herodotus in the Fifth Century, Ed. Harper, vol. I-II