Iesirea cu onoare

Un „fir rosu” refuza sa ne paraseasca, orice-am face, dupa ani si ani la rand. Marea problema a acestor ani, indecizia lui Ion Iliescu intre comunismul dorit, cu fata umana a lui Gorbaciov, si capitalismul obtinut, cu fata lui Adrian Nastase, a ramas mereu cu noi si la putere si in opozitie.

Din incrucisarea lor a iesit copilul Vanghelie. Daca in textul de mai jos, scris in urma cu cinci ani, in loc de PDSR vom scrie PSD, iar posibilitatile optimiste sunt inlocuite cu certitudinile sumbre, atunci vom intrezari nu doar ce-a fost si va mai fi, ci si bornele inutile ale unui drum nesfarsit si desfundat, pe care ne asternem ca prizonieri mizerabili ai unui razboi necunoscut.

Daca „filiera franceza” e inca departe de epilogul judiciar, dimensiunile publice si politice ale scandalului au declansat o dinamica noua si autonoma.

Un partid politic important, PDSR, in care multi in Romania si in strainatate se pregateau sa recunoasca titularul proximei alternante la putere, apare tot mai despuiat, mai vulnerabil.

Se vede acum ca in acest partid a functionat un mecanism al coruptiei de grup, la care coopereaza lideri maximi si minimi, trezorieri si interpusi care-si subordoneaza principala banca de stat in vederea unor afaceri frauduloase.

Ion Iliescu, liderul PDSR si fost presedinte al Romaniei, fara sa fie nici macar citat pe lista audierilor la Parchet, precum tovarasii sai de prezumtiva ilegalitate, a intrat din nou, dupa „firul rosu”, intr-o logica echivoca.

Nu si-a amintit deloc, si-a amintit apoi putin cate putin, a negat, s-a enervat si, in cele din urma, privind spre asteptata strangere a randurilor in jurul candidaturii sale, si-a restabilit tirul si aplombul dintotdeauna.

Ion Iliescu este insa marcat de aceste scandaluri, pare derutat si cuprins de o enervare rece.

La intoarcerea din Germania, cu cateva zile in urma, unde social-democratii pe care i-a intalnit erau la curent cu scandalul Costea si l-au primit mai mult politicos decat colegial-cordial, liderul PDSR s-a demascat singur: „Nu comentez” – a fost raspunsul spontan la intrebarea legata de o posibila demisie. Niciodata, in realitate, dl Ion Iliescu n-a fost mai aproape de aceasta posibilitate.

Dar daca gesticulatia de solidaritate a conducerii PDSR in jurul liderului problematic nu reuseste sa mascheze si lipsa de entuziasm si sinceritate care-i sta in preajma, atitudinea electoratului partidului si liderului ramane inca o mare necunoscuta.

Demoscopii folosesc adesea conceptul de „spirala a tacerii”. Ea presupune ca majoritatea membrilor comunitatii accepta treptat si tacit enuntul sau preferinta electorala in voga, chiar cand parerea lor e diferita, pentru a-si oferi impresia ca se afla in centrul, nu la marginea corpului social.

Cand insa un enunt de acest gen sufera o lovitura, un soc de felul celor inregistrate de omul cinstit si sarac din fruntea PDSR, eroziunea treptata a imaginii eroului surazator si puternic nu va intarzia sa aiba efecte in atitudinea subiectului electoral mimetic.

Acest proces de reorientare constienta sau inconstienta a alegatorului spre enuntul public revizuit de voga preeminenta este mai indelungat, dar si mai sigur decat modificarile ce intervin in optiunea inregistrata in sondajele de opinie obisnuite.

In momentul cand au fost expusi blamului public, Richard Nixon, Willy Claes, Bettino Craxi sau Helmut Kohl erau protagonistii respectati, competenti si populari indiscutabili ai momentului. Dezvaluirile de presa, cu mult inainte de transformarea sau confirmarea lor in verdicte judiciare, le-au fost fatale.

Partidele lor au pierdut masiv in sondaje, chiar si meritele lor reale mai vechi au inceput sa fie nesocotite sau puse sub semnul intrebarii. Toti liderii politici occidentali amintiti au avut insa inspiratia, daca nu chiar scrupulul moral sau reflexul politic dobandit, de a demisiona.

„Exit with honor” – iesirea cu onoare de pe scena a devenit de altfel o sintagma a jargonului politic occidental, unde demisia in urma erorii asumate, chiar inainte ca ea sa devina sanctionata judiciar, devine sinonima cu inceperea procesului de reabilitare personala si publica.

Urmeaza traversarea desertului; e uneori mai indelungata, precum in cazul lui Richard Nixon, alteori nesfarsita, asa cum i s-a intamplat fostului premier socialist italian Bettino Craxi, caruia justitia tarii sale nu i-a permis intoarcerea din exil, nici in pragul mortii, decat cu pretul impunerii pedepsei.

Ion Iliescu a fost un politician rational si responsabil, cu merite importante in ultima perioada a comunismului. A fost unul dintre putinii inalti functionari ai sistemului comunist, care si-a respectat principiile mai mult decat canoanele respingatoare ale supuseniei. Dupa 1989, rolul sau a devenit mai complex si mai greu de evaluat.

Ion Iliescu a asigurat o anumita forma de stabilitate sociala si politica, greu de obtinut intr-o tara eliberata, in fond accidental, peste noapte, in care calaii si victimele deceniilor de dictatura voiau sa se transforme deopotriva in salvatorii devalmasi ai unei tari devastate.

In masura in care a contribuit la echilibrarea extremelor, Ion Iliescu le-a si creat, optand pentru un curs echivoc al reformei si pentru o politica externa evaziva, mult prea tributara releului sovietic. Anii Iliescu au asigurat o evolutie continua, dar scrasnita, cu rezultate precare.

Posibilitatea revenirii sale la putere a creat temeri si critici si in tara si in strainatate. Cercurile de afaceri, politice si reprezentantii aliantelor de securitate au exprimat, explicit sau aluziv, dubii in fata unei relansari a erei Iliescu. Scandalul Costea este prilejul obligatoriu al bilantului guvernarii Iliescu si al potentialului sau politic.

Doar dl Ion Iliescu, asa cum a stiut inainte de 1989, alegand calea anti-Ceausescu, va fi in masura sa opteze acum pentru iesirea cu onoare din prim-planul vietii politice romanesti. Isi va cruta astfel partidul si tara, propria reputatie si evaluare istorica, redevenind omul de stat abil si patriot, demn de admiratia prietenilor si de respectul adversarilor.