In asteptarea invingatorilor (de Emil Hurezeanu)

Cu multi ani in urma, in Liban, s-a constatat, trei ani la rand, un fenomen straniu: numarul victimelor accidentelor de circulatie, in proaspat pacificata tara, depasise numarul victimelor razboiului civil.

Din prizonieri ai conflictelor intre confesiuni si factiuni politice, libanezii au devenit, brusc, cetateni liberi in propriile masini, pe drumuri nemarcate, fara restrictii (pentru ca dictatura era abolita!) si fara politisti (pentru ca autoritatea statului disparuse!).

Anularea regulilor dure ale conflictului armat si a starii de pericol real a declansat o stare generala de libertate dezordonata.

La sfarsitul interventiei americane in Irak, mai precis dupa terminarea razboiului propriu-zis, in aprilie 2003, militarii si putinii ziaristi care se aventurau in Bagdadul eliberat de dictatura au avut parte de descoperiri tulburatoare. Sute de oameni vorbeau singuri pe strazi, fumand si privind pierduti in departari.

Cu cateva luni inainte, dictatorul eliberase toti detinutii de drept comun din inchisori (nu si pe cei politici), dar si bolnavii din spitalul de psihiatrie. Problema era insa ca multi oameni normali vorbeau foarte tare si le reprosau americanilor ca nu recunosc adevaratul pericol: nu dictatorul si garda republicana, dati la fund, cat sionismul, impotriva caruia tara lor fusese sacrificata. Dar nu atat de Saddam, cat de americani.

Un medic local i-a explicat atunci ziaristului George Packer ca jumatate din locuitorii Capitalei, care in loc sa comunice normal striga, sunt urmasii beduinilor din desert. In conditii neasteptate de libertate, ei incepusera sa vorbeasca asa cum erau obisnuiti sa se faca intelesi stramosii lor in timpul furtunilor de nisip.

Toti irakienii insa, i-a mai spus medicul irakian americanului, sufera din cauza inaptitudinii din a comunica normal cu lumea civilizata, pentru ca si-au pierdut increderea in viitor, pentru ca sunt banuitori fata de tot ce este strain, pentru ca nu sunt competitivi profesional, pentru ca nu se simt suficient de responsabili pentru societatea lor.

Acestor oameni le lipseste puterea sa faca fata libertatii, a fost concluzia arabului.

Sarcina imensa a oricarei tari dupa o astfel de dictatura este asemanatoare cu aceea de a restructura o persoana bolnava mintal, a fost concluzia americanului. Atunci, s-a constatat ca nu exista planuri de actiune pentru oprirea si repararea disolutiei psihologice a populatiei iesite din dictatura.

Urmarile traumelor traite de toti locuitorii dictaturii au fost sesizate si in gradina zoologica din Bagdad. Aici, ne povesteste acelasi George Packer, animalele fusesera inchise ca in celule de inchisoare. Un urs singuratic isi sfasiase singur pieptul, de foame, iar cainii de rasa (de origine engleza, cum scriau incitator indicatoarele pe custi) fusesera dati ca hrana tigrilor bengali.

Intr-o zi, americanii s-au trezit fata-n fata cu un urangutan scapat din cusca, care-i privea cu un aer inofensiv.

Cand insa urangutanul l-a vazut pe paznicul gradinii zoologice, un fost membru al partidului lui Saddam, care tocmai fusese descoperit intr-o vizuina, s-a repezit asupra lui cu salbaticie, ca si cum s-ar fi razbunat.

Despre disolutia psihologica a oamenilor si animalelor iesiti vii si nevatamati, la prima vedere, din dictatura sau razboi se vorbeste putin si azi in Irak, in razboiul total si continuu desfasurat in prezenta invingatorilor.

Dintr-un razboi rece si lung au iesit si romanii in 1989. Spre deosebire de polonezi, unguri sau cehi, care, chiar in captivitatea comunista, au avut parte de catolicism anticomunist, marxisti cu frica lui Dumnezeu, unt si televiziune, romanii, cei mai independenti dintre supusi, s-au pricopsit cu cel mai vajnic paznic de inchisoare si gradina zoologica: Securitatea.

Ea a vegheat la doborarea bisericilor si la demolarea Bucurestiului, tot ea a aparat eroic masacrul mamelor si al copiilor nedoriti, n-a uiat sa astearna gloante si liniste peste fugarii care traversau inot Dunarea, aparandu-ne saracia si nevoile. Impreuna cu activistii vietasi ai partidului, securistii au transformat Romania intr-o versiune nerevizuita a fermei animalelor.

Sistemul comunisto-securist s-a scaldat insa de 1.100 de ori in sangele voinicului sacrificat la revolutie, si-a schimbat epoletii cu trese, ceistul cu ciaistul si Confectia Braila cu Armani, si-a redistribuit, in mod pluralist si echitabil, functiile politice si beneficiile privatizarii.

Asa a continuat sa conduca o comunitate debusolata, care vorbeste tare, singura si ramane saraca, pentru ca vine de la tara, pe intuneric, frig si drumuri desfundate. Si noi suntem irakieni. In curand vor veni si americanii.