In Memoriam Jiri Dienstbier: Conceptul disident al libertatii
Jurnalist de mare calibru, distins intelectual si respectat diplomat, primul ministru de externe al unei Cehoslovacii devenita libera si democratica prin revolutia de catifea din noiembrie 1989, Jiri Dienstbier a fost unul din campionii Primaverii de la Praga. A incetat din viata, pe 8 ianuarie 2011, in varsta de 73 de ani.
Ca atatia colegi de generatie, Dienstbier crezut in posibilitatea socialismului cu chip uman, o strategie, ori mai exact spus, o viziune, o promisiune care in 1968 parea ca are un viitor. Astazi se poate zambi, se pot face ironii despre naivitatea acelei tentative de a sfida colosul birocratic, dar atunci, in acel an crucial, imaginatia a fost cateva luni la putere (spre a relua un slogan al studentilor francezi). Utopia concreta, a unei subiectivitati renascute, sfida ideologia unei totalitati asfixiante. Nu cred ca gresesc daca afirm ca 1968 a fost intr-un fel preludiul, la distanta de doua decenii, al evenimentelor care au distrus sistemul comunist in 1989. „Care este diferenta dintre Dubcek si Gorbaciov?” suna o intrebare dintr-o gluma din perioada perestroikai. „Nici una, dar Gorbaciov n-a aflat-o inca”. Ori, in alta versiune, „douazeci de ani”. In anii ’70, Antonin Liehm, ulterior fondatorul lui „Lettre Internationale”, fost director al revistei intelectualilor critici in timpul Primaverii de la Praga, „Literarny Listy”, a publicat la Paris o carte de interviuri cu personalitatile de varf ale acelui moment extraordinar atat politic cat si cultural. Prefata a fost scrisa de Jean-Paul Sartre care, reflectand (poate cam prea tarziu) la natura sovietismului, a formulat perfect diferenta dintre urmasii lui Lenin si idealistii de la Praga: „Le socialisme qui venait du froid” (0 aluzie la titlul unei celebre carti de John Le Carre). Intr-adevar, socialismul moscovit venea dinspre Siberia…
Interventia trupelor Pactului de la Varsovia a pus capat acelui experiment care a i-a entuziasmat pe toti prietenii libertatii, fie ei sustinatori ai stangii ori ai dreptei democratice. Articolele sale de o arzatoare onestitate publicate in acea perioada i-au exasperat pe politrucii de la Moscova, Varsovia si din Berlinul de Est. Alaturi de un Jiri Pelikan, Ivan Svitak, Pavel Kohout, Ludvik Vaculik si Vaclav Havel, numele sau a figurat pe listele negre aduse la Praga de vice-ministrul de externe sovietic Vasili Kuznetov, de fapt pro-consulul insarcinat cu macabra „normalizare”. Asemeni atator altor colegi si prieteni, Dienstbier a refuzat minciunile debitate de quislingii in frunte cu Gustav Husak, a fost exlus din partidul comunist, si-a pierdut dreptul de semnatura. Anticomunismul lui Dienstbier a fost unul liberal in sensul veritabil al cuvantului: nevindicativ, neresentimentar, dar nu mai putin fidel adevarului istoric, constient de catastrofa sociala, economica, culturala si morala pe care, ca si fascismul, a reprezentat-o comunismul.
Ca membru al Cartei 77, o asociatie independenta de barbati si femei uniti prin angajamentul lor transideologic in favorarea drepturilor omului, deci o expresie a unei societati civile resuscitate, Dienstbier a dovedit curaj etic si imaginatie istorica. La urma urmelor, cati erau cei care anticipau finalul unui sistem care parea vesnic? Cum scrie „The Economist” in omagiul adus acestui disident care a simbolizat umanitatea, urbanitatea si civilitatea discursului intr-adevar democratic: „Few remember how hopeless that struggle seemed. The cold war was near its height. It required a huge act of faith to believe that communism was doomed and that Europe would be reunited”. Meritul acestor disidenti a fost ca nu s-au lasat amagiti de aparenta inexpugnabilitate a sistemului, au strapuns carcasa propagandistica si au sesizat cat de vulnerabila era de fapt dominatia nomenklaturii. Reluind o formulare a lui Walter Benjamin, am dedicat cartea mea „Reinventing Politics” (aparuta la Polirom in traducerea lui Alexandru Vlad), „To all those who, hoping against hope, made the revolutions of 1989 possible”. Unul dintre acesti oameni care au sperat cu disperare a fost cel despre care scriu acum aceste intristate randuri. Jiri Dienstbier nu s-a lasat intimidat, nu a cedat tracasarilor necontenite, interogatoriilor si arestarilor. A creat un ziar samizdat „Lidove Noviny” care a fost una dintre principalele voci ale contraculturii disidente. Ziarul fondat de Dienstbier continua sa apara si azi si sa se bucure de o larga audienta. Experienta Cartei 77 a fost reluata in numeroase alte tari, inclusiv in randurile cercurilor disidente din Tunisia (recomand aici excelentele analize pe subiectul a ceea ce unii numesc de-acum „revolutia de iasomie” semnate de Theophyle pe www.contributors.ro si pe blogul sau).
A fost direct implicat in negocierile care au facut posibila tranzitia non-violenta din Cehoslovacia. Ca ministru de externe a jucat un rol decisiv in apropierea de Germania si depasirea suspiciunilor mutuale mostenite din perioada Munchenului, a razboiului si a expulzarilor postbelice. Ca si Vaclav Havel, Martin Palous, Rita Klimova, Milan Simecka, Miroslav Kusy, Michal Zantovsky, Jiri Urban, ori Vaclav Benda, a fost urmarit permanent de politia secreta comunista. A avut slujbe marginale, intre care aceea de fochist la un hotel din Praga. Altii au devenit portari, hamali, electricieni, instalatori. Din cand in cand, mai ales dupa formarea Cartei 77, au fost arestati. Marele filosof fenomenolog Jan Patocka, primul purtator de cuvant al Cartei, a murit in urma unui interogatoriu luat de securisti. Stia ca va fi prigonit, dar a acceptat acest lucru pentru ca, asa cum a spus-o in cuvinte de o dogoritoare intensitate etica: „Exista un numar de idei pentru care merita sa suferi”. O lectie nu poate si nu trebuie sa fie uitata.
L-am cunoscut pe Jiri Dienstbier la Chapel Hill, cred ca era in 1999, la o conferinta organizata la University of North Carolina de Centrul de Studii Ruse si Est Europene (coordonatorul conferintei a fost excelentul anglist, prietenul meu Nicolae Harsanyi, ajutat de sotia sa, pe atunci doctoranda, azi profesoara de literatura franceza, Doina). Erau prezenti istorici celebri, intre care Konrad Jarausch si Michael Geyer. Din Romania a participat eminentul istoric Andrei Pippidi. Jiri Dienstbier a rostit cuvantarea principala, ceea ce se cheama the keynote address, o analiza a rolului ideilor in destramarea sistemelor comuniste. Am stat apoi mult de vorba cu el pe acest subiect. Am vorbit despre destinul disidentilor in lumea post-comunista, despre atatea metamorfoze nu o singura data siderante, dar si despre campaniile imunde impotriva intelectualilor critici. Am vorbit despre tensiunile dintre cei doi Vaclavi (Havel si Klaus), despre lustratie (era foarte critic cu legislatia din Republica Ceha), despre razboiaele din fosta Iugoslavie (stiam de pozitia sa diferita de a unor Michnik, Kuron si Havel). Dar mai ales am vorbit despre mesajul nepieritor al conceptului disident al libertatii, un concept pe care el l-a ilustrat cu o superba, exemplara consecventa.
INTERVIURILE HotNews.ro