Intelectualul şi revoluţia sau despre pasiunea distrugerii

Intelectualul autentic este, în linie progresistă, doar cel care se investeşte în marile cauze ale omenirii: meseria sa este lupta cu nedreptatea, iar ţinta ultimă a acţiunilor sale este naşterea unei lumi eliberate de  inegalitate şi de exploatare. Intelectualul este, în modernitate, un personaj angajat: cel care refuză să adere la acest ordin al fanaticilor utopiei va fi denunţat ca trădător, eretic şi deviaţionist, scrie profesorul de drept constituțional Ioan Stanomir, într-un text publicat de HotNews.

Egalitarismul şi tirania

Căci nimic nu marchează mai dramatic condiţia acestor intelectuali salvatori ai umanităţii decât încrederea lor absolută în capacitatea revoluţiei de a soluţiona, odată pentru totdeauna, chestiunile spinoase ale omenirii. Fire sensibilă şi temperament umanitar, intelectualul radical se încarcă de o energie criminală în clipa în care elanul său  vizează distrugerea inamicilor lumii perfecte la care visează. De abia atunci nobilele viziuni ale viitorului sunt înlocuite de stigmatizare, de imprecaţie,  de ura ce cheamă  resentimentul.

Între acest intelectual şi violenţa revoluţionară relaţia care se stabileşte este una de fascinaţie mesianică. Geometria menită să înlocuiască liniile strâmbe şi imperfecte ale omenirii, spre a evoca memorabilul titlu al lui Sir Isaiah Berlin, nu se poate desena decât prin moblizarea statului: doar forţa de coerciţie a statului este în măsură să declanşeze procesul ce va culmina cu reîntemeierea cetăţii oamenilor.

Pelerin al utopiei, îndrăgostit de omenire, dar indiferent la chemările oamenilor concreţi, intelectualul revoluţionar nu se poate imagina pe sine decât în postura de arhitect al acestei lumi epurate şi aseptice. Marxism- leninismul îi oferă, invariabil, accesul la cheia cu care poate deschide poarta ce dă spre domeniul egalităţii edenice: îndoielile dispar, înlocuite fiind de  siguranţa monomană a privirii fascinate de ideal.

Iar în faţa acestei priviri nimic nu mai contează: nici suferinţa, nici moartea, nici cruzimea, nici dezlănţuirea de arbitrariu. Această privire trece peste suprafaţa vieţii şi se înalţă spre cerul viitorului destinat celor drepţi şi liberi.  Sugrumarea libertăţilor şi despotismul absolut sunt precondiţia edificării acestui paradis terestru.

Această privire ignoră realitatea documentabilă: pentru ea devastarea economică şi socială a egalitarismului comunist nu este decât o scornire reacţionară. Visând la emanciparea oamenilor a căror viaţă îi este străină, intelectualul revoluţionar acordă statului deplinele puteri cu care poate dispune de soarta celor ce sunt reduşi la neputinţă. Un anume sadism al generozităţii îl locuieşte pe intelectualul utopic în clipa în care ingineria socială întemeiată pe brutalitate şi pe crimă  se pune în mişcare: entuziasmul său este unul mistic, căci nici un alt peisaj nu  poate egala măreţia distrugerii în numele egalităţii şi al progresului.

Ideologia este altarul la care se închină cei care dispreţuiesc pe credincioşi. Devoţiunea lor fanatică îi face indiferenţi la dilemele etice, iar  amoralismul este suprema lor formă  de curaj moral. Statolatri şi etatişti, intelectualii radicali sunt constructorii temniţei în care au ambiţia de a plasa pe toţi cei ce contrazic lumina idealurilor lor. Ura intelectuală este obiectivă şi  implacabilă.

Politică şi  nemăsură

Viziunea despre politică a  intelectualului radical evocă rigoarea implacabilă a războiului civil. Cuvintele sunt mobilizate spre a denunţa şi stigmatiza, iar acţiunea civică este aceea de organizare a urii. Apelul la umanitate justifică,invariabil, crima, teroarea, excesul. Oamenii sunt împărţiţi, ca într-o  logică de tip marxist sau schmittian, în cei ce merită să trăiască şi cei care pot muri. Pentru aceştia din urmă, radicalii mai vechi sau mai noi nu varsă o lacrimă  şi nu ţin vreun moment de reculegere. “Noua stângă” preia de la leninism  amoralismul nihilist ce dizolvă armătura etică a comunităţii. Relativizarea  crimei este consecinţa acestei alegeri ce face din inamicul ideologic victima dialectică. Canonizarea laică a lui Luigi  Mangione, criminalul  american, răspunde acestei voinţe de distrugere şi de remodelare.

Cât despre tinereţe, ea  este anotimpul spre care se îndreaptă entuziasmul mesianic al acestor preoţi laici ai revoluţiei. Ei elogiază în tinereţe nu doar puritatea unui ideal, ci şi curajul de a merge până la capăt pe drumul  distrugerii societăţii. Gărzile roşii, oamenii  baricadelor lui ‘68 şi khmerii adolescenţi ai lui Pol Pot sunt imaginea acestei avangarde a umanităţii. Elanul inimilor tinere este, pentru totalitarism, un combustibil al violenţei ideologice.

Prudenţa, spiritul critic, tradiţia, comunitatea, credinţa, toate acestea sunt, pentru cei ce visează la perfecţiunea idealului, rămăşiţe reacţionare. Drumul progresului este trasat doar de cei care pot citi  mersul istoriei. Cei ce se opun trebuie exterminaţi, fizic sau în efigie.

Cum se poate lupta împotriva acestei orbiri voluntare ce trăieşte la fel de intens în era digitală, la fel ca şi în veacul trecut al tiraniilor ? Sensibilitatea cu care putem înfrunta elanul fanatismului este aceea a lucidităţii aroniene. Religiile seculare sunt templele în care ura şi resentimentul sunt celebrate, dialectic: pluralismul şi domnia legii sunt alternativa la pasiunea utopică. Politica la scară umană va fi, inevitabil, opusă  nebuniei utopiei şi  avansului ei.

Spectacolului grandios al violenţei revoluţionare viziunea modelată de spiritul lui Raymond Aron îi contrapune modestia conservatoare a compromisului şi guvernării limitate. Umanitatea nu are nevoie de soldaţi-intelectuali ai salvării, ci de simplitatea vizionară a guvernării limitate. Perfecţiunii de cazarmă a paradisului terestru îi putem răspunde doar cu imperfecţiunea stoică a destinelor noastre.   

*Text apărut inițial pe Contributors.