INTERVIU „Acești oameni suntem eu și cu tine, vecinii tăi, prietenii tăi”. O jurnalistă din Kiev spune ce lipsește din titlurile știrilor despre războiul din Ucraina

„La un moment dat, pur și simplu nu ai altă alegere. Trebuie să lupți, trebuie să speri, trebuie să acționezi, trebuie să-ți susții prietenii. Să-ți susții și prietenii din armată, pentru că ieri erau civili, iar acum sunt militari. Nu este o armată magică care luptă pentru noi. Sunt muzicieni și tehnicieni și profesori…”, spune, într-un interviu pentru publicul HotNews, jurnalista, editoarea și curatoarea de film ucraineană Daria Badior. 

În țările în care este pace, oamenii copleșiți de stresul zilnic vorbesc despre work-life balance – nevoia de a găsi un echilibru între muncă și viață. În Ucraina, după mai bine de patru ani de la începerea războiului pe scară largă declanșat de către Rusia, termenii se schimbă. Iar diferența, deși imperceptibilă la nivel fonetic, este majoră: acolo se discută despre war-life balance – echilibrul dintre război și viață, povestește jurnalista Daria Badior.

Da, există speranță în vreme de război. Există și reziliență, spune Daria Badior. Ea avertizează însă asupra unei părți întunecate a acestui cuvânt:

 „Pentru că am fost atât de rezilienți în primii doi sau trei ani ai invaziei la scară largă, toată lumea spune acum: „O, dar vă puteți descurca”. Dar, de fapt, nu putem, pentru că este război. Nu este normal. Există o linie foarte fină între a încerca să supraviețuiești războiului prin rutină, mergând la sală sau la piscină, învățând o limbă sau orice altceva, și a-l normaliza. Deci este și o conversație interesantă despre războiul ca noua normalitate. Personal, mi se pare puțin toxic”.

„Armata care luptă acum pentru Ucraina nu este o armată abstractă. Acești oameni sunt foști civili. Acești oameni suntem eu și cu tine, vecinii tăi, colegii tăi de clasă și prietenii tăi.  Sunt educatori, profesori, IT-iști, activiști. Sunt oameni de toate felurile, din toate categoriile sociale și profesionale. Și-au pus viața pe pauză pentru că trebuie să supraviețuim și supraviețuim pentru că ei ne apără. Și acesta este un lucru foarte important”, spune ea.

Jurnalista ucraineană atrage atenția asupra unui lucru pe care îl consideră cel mai important și despre care spune că „lipsește uneori din titlurile știrilor”. 

Originară din Kiev, Daria Badior este membră a Comitetului de Pregătire al European Press Prize și co-curatoare a festivalului de film Kyiv Critics’ Week. Este redactor-șef al publicației lunare Re/visions, care a apărut după invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina și care își propune să le prezinte oamenilor teme și conversații care le pot oferi o perspectivă mai bună.  

Daria Badior s-a aflat printre invitații conferinței The Power of Storytelling organizată la București de Asociația Media DoR, a cărei temă a fost speranța. Mai exact, speranța ca alegere. 

În interviul pentru HotNews, Daria Badior vorbește despre rețelele de solidaritate care se țes astăzi în Ucraina, despre puterea bunicilor, care refuză să se lase copleșiți, și a tinerilor care se întorc în țară. 

„Speranța nu este doar o meditație abstractă. Este o acțiune”

HotNews: – Doamnă Badior, ce ați vrea să înțeleagă lumea occidentală despre poporul ucrainean în această perioadă?
– Cred că acest lucru nu poate fi subliniat îndeajuns: armata care luptă acum pentru Ucraina nu este o armată abstractă. Acești oameni sunt foști civili. Acești oameni suntem eu și cu tine, vecinii tăi, colegii tăi de clasă și prietenii tăi.  Sunt educatori, profesori, IT-iști, activiști. Sunt oameni de toate felurile, din toate categoriile sociale și profesionale. Și-au pus viața pe pauză pentru că trebuie să supraviețuim și supraviețuim pentru că ei ne apără. Și acesta este un lucru foarte important.

Războiul poate veni în orice țară. Nu e ca și cum Ucraina ar fi cumva blestemată. De fapt, este blestemată pentru că are o graniță imensă cu Rusia, din păcate. Dar, de fapt, putem vedea că războiul este un lucru foarte ușor de declanșat. E nevoie de mulți oameni și mult curaj din partea oamenilor pentru a riposta. Și chiar trebuie să ripostezi. Trebuie să acționezi. Speranța nu este doar o meditație abstractă. Este o acțiune. Este un lucru intenționat pe care îl poți face. Altfel, este doar o irosire, așa cum foarte frumos a spus, pe scena The Power of Storytelling, Mikhael Simmonds.

Acesta este poate cel mai important lucru. Acesta este războiul de apărare pe care îl ducem. Și aceștia sunt oamenii. Este războiul oamenilor, oamenii sunt cei care luptă, nu unități abstracte. Nu sunt doar drone, dronele sunt operate de oameni. Cred că acesta este cel mai important lucru și mi se pare că asta lipsește uneori din titlurile știrilor. 

„Rusia folosește cultura ca pe o armă”

– Sunteți editoare și curatoare, ați lucrat tot timpul în cultural. Nu fabricați drone, nu aduceți pâine oamenilor. De ce este importantă cultura în vreme de război, care e sensul poeziei, al artei, când lumea se destramă?
– Ei bine, a fost un sentiment atât de ciudat… Știți, toți acei poeți despre care învățam la școală, le învățam poeziile pe de rost și le uram când eram mici pentru că erau prea metaforice, prea intelectualiste, prea abstracte? Toate aceste lucruri au început brusc să aibă mult sens. Unii scriau despre luptele poporului ucrainean pentru independență, pentru autodeterminare, pentru un viitor mai bun.  Și am zis: „Ok, acum înțeleg. Acum îl înțeleg pe acest poet din secolul al XIX-lea, îi înțeleg gândurile”. Dintr-odată, versurile imnului nostru național au devenit extrem de adevărate și au rezonat foarte mult cu ceea ce trăiam.

Într-un fel, în 2022, am început să folosim cultura ca armă în fața culturii folosite ca armă. Rusia  folosește cultura ca pe o armă, o tratează atât ca pe o armă, cât și ca pe o țintă.  A jefuit muzee în teritoriile ocupate, jefuiește Crimeea. Acum există un proces uriaș împotriva unui arheolog rus care a făcut excavații ilegale și a scos obiecte istorice valoroase din pământul Crimeii. Conform dreptului internațional, este o încălcare a legii. Dintr-un anumit motiv, el s-a dus  în Polonia și, evident, a fost arestat, iar acum poate că va  fi adus în Ucraina pentru a fi judecat. 

Personal, vorbeam încă din 2014 despre cum cultura este unul dintre pilonii securității naționale. Nu vorbim doar despre un spectacol de balet frumos sau despre o expoziție frumoasă la care mergi când ești în vacanță; dacă citești cu atenție toate descrierile din muzee, toate spun o poveste. Chiar dacă evită o anumită narațiune politică, aceasta este deja o narațiune politică. Să spui că cultura e abstractă și universală sau, nu știu, să adopți  această poziție franceză asupra culturii, ca fiind apolitică, acest lucru este o declarație politică. Cultura este politică, mai ales în regiunea noastră, unde a fost întotdeauna instrumentalizată de putere. Înainte de 1991,  în URSS, cultura era produsă în mare parte la comanda guvernului, în Rusia încă mai este. Chiar dacă guvernul nu comandă ceva, oamenii, dacă sunt încă în Rusia, joacă acest joc cu puterea. Altfel, nu pot supraviețui. Pleacă sau fac altceva, își schimbă meseria, dar totul este complet conectat.

Am fost atât de surprinsă și de dezamăgită că instituții culturale majore nu au văzut asta, nu au recunoscut asta și au separat cultura din Rusia de statul rus. De exemplu, anul trecut la Festivalul de Film de la Veneția, au proiectat filmul lui Aleksandr Sokurov și au arborat steagul Rusiei pe palatul festivalului. Și cred că este un gest politic major, chiar dacă crezi că nu este,  să pui acest steag printre celelalte steaguri. 

Așa că am început să scriu. Am scris un articol pentru Hyperallergic despre cum trebuie, poate, să adaptăm această perspectivă decolonială la relațiile ucraineano-ruse, dar și la relațiile Rusiei cu alte țări pe care încearcă să le păstreze ca sateliți și să le influențeze. Apoi am scris mai multe articole pentru publicații independente, în principal despre această influență și despre cum trebuie să ne revizuim poziția și înțelegerea acestei conexiuni. Dar, la un moment dat, m-am oprit, pentru că am simțit că toată lumea a început să facă același lucru. Și m-am gândit că poate pot face altceva ca să pot merge înainte. Nu am mai vrut să fiu reactivă. Nu am vrut să răspund tot timpul la știri, pentru că știu cum funcționează  Știam deja cât de scurt poate fi ciclul știrilor. Așa că am schimbat direcția și am încercat să fac ceea ce doream demult. Am vrut să întăresc acest interes și să încerc să vizualizez viitorul. Am încercat să-mi revizuiesc propriile practici, gânduri și abilități.

„Nu ne facem iluzii, războiul este acolo, dar la fel este și faptul că nu ești singur”

– Care credeți că este impactul muncii dvs actuale, al revistei Re/visions, pe care o editați, asupra oamenilor? Vă propuneți să le oferiți speranță, perspectivă, să îi ajutați să își cultive reziliența?
– Sper că oferă pur și simplu această perspectivă: nu ești singur și că poți citi ceva în ucraineană care nu este doar despre Ucraina și nu este doar despre război. Este și despre alte lucruri, în moduri nu foarte directe.  Poți citi, de pildă, un eseu al unui jurnalist american despre clubul său de lectură din Berkeley. Sau reflecții despre putere și grijă, despre prietenia dintre oameni diverși, din medii diferite.

Cred că acesta poate fi un gest de speranță, deoarece, când ești în război, totul este despre asta. Mai ales dacă locuiești în Kiev și ai două, trei, patru, cinci alarme aeriene pe zi. Uneori, ai un atac cu rachete sau drone. Noaptea îți poate fi distrusă sau dimineața îți poate fi distrusă, dar apoi poți deschide mica noastră revistă, Re/visions, pe care o  trimitem prin newsletter duminică dimineața. Așa că îți bei cafeaua și ai lectura de duminică. Sunt doar șase texte. E destul de puțin și poți citi despre prietenie sau despre suveranitate sau despre lectură. 

Glumim mereu, vorbind despre acest echilibru dintre război și viață, (n.r. – war-life balance, o adaptare a conceptului work-life balance) pe care încercăm să îl ținem în Ucraina. Da, echilibrul război-viață. Este ceva necesar,  pentru că ai ales să rămâi în Ucraina. Ai ales să fii acolo pentru prietenii tăi, pentru părinții tăi, pentru, poate, grădina ta, animalele tale de companie, vecinii tăi,  orice. Și pentru tine însuți, nu? Deci trebuie să trăiești cumva. Și poate noi putem oferi câteva frânturi din această viață. Nu ne facem iluzii, războiul este acolo, dar la fel este și faptul că nu ești singur. Putem citi, putem găti, putem grădinări.

Războiul ca noua normalitate. „Personal, mi se pare puțin toxic”

Dacă este reziliență, nu știu. Este reziliență într-un fel, dar acum discutăm că poate vom face un număr și despre asta. Este un subiect interesant pentru că, în ultimele luni, am vorbit despre cum reziliența a devenit de fapt o problemă pentru noi. Toată lumea se așteaptă să fim rezilienți, însă,  la un moment dat, pur și simplu nu mai poți. Poți să ratezi un termen limită pentru că copilul tău nu e bine, pentru că nu ai dormit toată noaptea și te-ai adăpostit într-o stație de metrou. Iar tu ai un termen limită pentru un partener internațional… Pentru că am fost atât de rezilienți în primii doi sau trei ani ai invaziei la scară largă, toată lumea spune acum: „O, dar vă puteți descurca”. Dar, de fapt, nu putem, pentru că este război. Nu este normal. Există o linie foarte fină între a încerca să supraviețuiești războiului prin rutină, mergând la sală sau la piscină, învățând o limbă sau orice altceva, și a-l normaliza. 

Deci este și o conversație interesantă despre războiul ca noua normalitate. Personal, mi se pare puțin toxic. 

Depinde și de unde vorbești. Pentru că, dacă ești în Kiev, este într-un fel, dar dacă ești mai aproape de linia frontului, este altceva, însă oamenii normalizează războiul și acolo. De aceea este de fapt atât de periculos.

Așa că da, este o conversație interesantă și cred că abia începe. Am fost atât de curajoși și am încercat să rezistăm și să ne dozăm efortul, dar, de fapt, ne uzăm. Este deja al cincilea an al invaziei la scară largă, al treisprezecelea an de război în general. Este mult. Este foarte mult. 

„Generația părinților noștri este incredibil de rezistentă”

– Sunteți co-editoare cărții „We Who Have Changed” („Noi, cei care ne-am schimbat”). Cum v-a schimbat războiul pe dvs și pe generația dvs, cea a milenialilor?
– Am editat cartea împreună cu colega mea, Anastasia Platonova, și am adunat zece autori, scriitori, artiști, cineaști, jurnaliști pentru a reflecta asupra acestui lucru. Da, sunt în mare parte din aceeași generație. Cred că, de fapt, nu înțelegem cu adevărat cum ne-a afectat războiul, pentru că avem nevoie de o anumită distanță, pentru a o face cred că va fi nevoie de zece ani după ce războiul se va fi terminat. Însă cred că ne descurcăm, de fapt, mai bine decât am crezut.

Dar știți cine se descurcă mult mai bine decât am crezut? Generația părinților noștri, acești oameni sunt incredibil de rezistenți. Mă uit la părinții mei, sunt absolut uimitori, pentru că au supraviețuit anilor ’90 și au supraviețuit crescând un copil în anii ’90, iar acum sunt  mai tineri decât tinerii, văd cât de puternici sunt. 

Eu pot să plâng, pot să stau întinsă în pat, pot să dorm trei zile după un atac cu rachete, dar mama își vede de treabă. Îi învață pe copii, le predă studenților la universitate, pentru că și-a dat seama că, de fapt, ea le oferă speranță. Așa că noi putem fi puțin dezorientați, dar ne bazăm foarte mult pe această generație și sper că următoarea generație se va baza pe noi. Suntem haotici și poate puțin prea anxioși, dar cunoaștem și viața de dinainte de internet, ceea ce este foarte util.

„Hei, am nevoie de ajutor, pot, te rog, să plâng cu tine la telefon?”

Am crescut în haosul anilor ’90, apoi au venit anii 2000, criza financiară globală, apoi războiul, Covid-ul … Am avut două revoluții, trei, de fapt, în ultimii 35 de ani.  Așa că ne-am adaptat și am văzut că haosul este acum structura principală. Ne-am adaptat la acest viitor foarte apropiat și la această anxietate. Dar am învățat să cooperăm, am învățat să fim alături unul de celălalt. Cred că este o experiență foarte interesantă. Și am învățat că putem obține multă energie din lucruri mici. 

Uneori, dacă este un atac cu rachete și nimeni nu doarme, luăm micul dejun împreună cu un prieten, de exemplu, mâncăm ceva cald, gătim. Țesem rețele și suntem mai deschiși să sunăm pe cineva și să spunem: „Hei, am nevoie de ajutor, pot, te rog, să plâng cu tine la telefon?”. Pare un lucru evident, dar în cultura noastră nu este atât de simplu, să fii deschis,  să folosești resursele altcuiva pentru a  te plânge sau confesa, uneori excesiv. Și confesiunea excesivă este în regulă. Am normalizat asta pentru că știm că toată lumea simte nevoia să o facă.

Cred că suntem într-un proces. Nu suntem atât de stabili cum este poate Generația Z, pentru că ei sunt mai deschiși în privința problemelor de sănătate mintală sau cum sunt părinții noștri, care nu vorbesc despre sănătatea mintală, dar o practică. Noi suntem undeva la mijloc și suntem puțin nesiguri, dar am făcut multe. Cred că am făcut o muncă enormă după 2014 pentru țară, pentru schimbările sociale, pentru democrație. Am văzut rezultatele, iar asta îmi dă multă speranță. Anul trecut au fost proteste în Ucraina, în Kiev, proteste anticorupție. Am fost acolo și am văzut cum au venit tinerii, cum evoluează standardele protestului, ce cer, cum cer, cultura acestei democrații și discursul pe care îl mențin. Și ne-am zis: „Ok, cred că ne-am făcut treaba. Suntem bine, suntem bine”. Cred că acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat de-a lungul anilor.

„Ei au vrut ca noi să trăim, să cerem socoteală autorităților, să construim un viitor mai bun”

– Așadar, spuneți că puteți să vă găsiți speranța chiar și în vremuri atât de dificile, în timp de război. De unde vă luați energia de a vă bucura de viață, de a avea acest „echilibru război-viață”?
– De la ceilalți. Vezi cum se descurcă prietenul tău și vezi cât de vesel poate fi cineva, dar, pe lângă asta, e și faptul că oamenii sunt creaturi foarte adaptabile. Ne adaptăm la orice, ne-am adaptat și la asta. Iar la un moment dat, pur și simplu nu ai altă alegere. Trebuie să lupți, trebuie să speri, trebuie să acționezi, trebuie să-ți susții prietenii. Să-ți susții și prietenii din armată, pentru că ieri erau civili, iar acum sunt militari. Nu este o armată magică care luptă pentru noi. Sunt muzicieni și tehnicieni și profesori… Așa că facem asta și de fapt, asta aduce speranță. Îi vezi pe acești oameni, îi vezi cum se trezesc, își fac treaba, luptă, știu pentru ce luptă. Și pur și simplu nu poți renunța. Ok, ești deprimat, mergi la un psihiatru, ia o rețetă de antidepresive. Nu-mi pot permite să fiu disperată pentru că mulți oameni deștepți și frumoși și grijulii și-au sacrificat viața pentru noi. De ce? Ca noi să ne văităm, să dormim, să murim? Doar din cauza unei tristeți? Ei bine, nu. Ei au vrut ca noi să trăim. Au vrut ca noi să prosperăm, să cerem socoteală autorităților, să construim un viitor mai bun. Nu-i putem dezamăgi și asta ne face să mergem înainte.

„Copiii știu că noi luptăm de partea Jedi”

– Copilăria ar trebui să fie o perioadă fără griji a vieții noastre. Cum trăiesc copiii într-o astfel de lume?
– Eu nu am copii și nu știu cum să gestionez asta, dar văd cum o fac prietenii mei. Și văd că nu construiesc o bulă pentru ei. Copiii știu că există un război, dar știu și că există acea „parte a Forței”. Noi luptăm de partea Jedi în această poveste. Iar copiii aduc și ei această perspectivă. De fapt, nu știu despre copiii mai mici, dar sunt absolut uimită de acei copii care nu mai sunt copii, care au fost, de exemplu, evacuați când erau adolescenți. Mamele lor i-au evacuat în străinătate. Dar când au împlinit 18 ani, s-au întors. Unii dintre ei s-au întors, au intrat la universități, studiază. Ei văd un viitor în societatea noastră, în țară. Unii oameni se întorc și merg în armată, pentru că există și oportunitatea aceasta pentru ei. Și asta mă inspiră și îmi dă speranță, pentru că înțeleg deciziile mamelor lor, dar îi pot înțelege și pe ei. Puterea lor de a acționa se află în Ucraina. Și acesta este un lucru foarte curajos.

Există multă amărăciune și mult umor negru printre cei de vârsta mea, că noi vom fi „humusul”, îngrășământul pentru generația următoare. Că nu mai suntem utili pentru că devenim mai bătrâni și mai cinici. Dar ne putem strădui. Vreau să învăț ce știu ei și vreau să împărtășesc ce știm noi. Aceștia sunt oamenii pentru care vrem să trăim. Și asta îmi aduce, de asemenea, multă speranță.