INTERVIU Ash Koosha, liderul unei trupe interzise in Teheran: Societatea iraniana e mai mult traditionala decat religioasa. Problemele de care se loveste muzica sunt mai degraba culturale decat politice

Nascut in Iran, tara cu o puternica traditie muzicala, ce a dat lumii prima forma a genului muzical numit „opera” (cu mult inainte de aparitia operei in Europa), Ash Koosha a fost pana de curand membrul unei societati formate in majoritate din tineri (persoanele sub 30 de ani constituie 70% din populatia Iranului). Implicarea autoritatilor in viata tineretului a adancit conflictul inevitabil dintre generatii, prapastia marindu-se dupa aparitia internetului in anii ’90.

„Muzica a devenit in Iran, in mod eronat, un instrument de lupta impotriva imperialismului vestic”, a declarat pentru HotNews.ro Ash Koosha, tanar artist care petrecea in 2007 trei saptamani in inchisoare, langa un criminal in serie, deoarece participase la un concert underground organizat fara permis.

Alaturi de Negar Shaghaghi, Ash a infiintat Take It Easy Hospital, trupa interzisa in Iran. Cei doi membri au fost nevoiti sa ceara azil politic in Marea Britanie dupa ce formatia a devenit subiectul documentarului No One Knows About the Persian Cats (film premiat la Cannes). In prezent, Ash si Negar traiesc in Londra, iar pe 11 februarie vor concerta in clubul Control din Capitala.

HotNews.ro: De ce ati inceput sa faceti muzica? A fost poate o nevoie de a protesta fata de realitatile societatii iraniene?

Ash Koosha: Am inceput sa facem muzica datorita ambitiilor si ideilor comune. “Muzica este o forma de arta al carei mediu este sunetul” (wikipedia, n.r.), iar sunetul si doar sunetul este important.

Muzica noastra nu este un protest politic. Arta care este dependenta de orientarile unui anumit partid politic va deveni expirata atunci cand un partid il va inlocui pe altul. Pentru mine, arta nu include politica.

HN: Cum ai descrie muzica voastra si mesajul „Take It Easy Hospital”?

AK: Vrem ca muzica noastra sa atinga straturi dinauntrul emotiilor umane care sunt mai adanci decat geografia. Muzica noastra nu este un act de protest, preocuparile sunt globale, nu nationale sau regionale.

HN: De ce crezi ca exista aceasta nevoie a autoritatilor de a nu le permite tinerilor sa asculte muzica vest-europeana?

AK: Din nefericire, desi in esenta este un instrument emotional prin care pot fi descrise cele mai adanci sentimente, muzica a devenit in Iran, in mod eronat, un instrument de lupta impotriva imperialismului vestic.

HN: Cum ai „primit” declaratia ayatollah-ului Ali Khamenei, care spunea anul trecut ca muzica „nu este compatibila” cu valorile Republicii islamice?

AK: Cu indiferenta.

HN: Statisticile spun ca 70% dintre iranieni au varste pana in 30 de ani. Si totusi autoritatile se implica foarte mult in problema muzicii. Cum vezi aceasta problema, fiind atat tanar, cat si muzician?

AK: Este genul de implicare ce nu lasa o industrie muzicala sa se dezvolte si nu iti permite sa faci cariera in domeniul muzical. Din cauza acestei implicari, muzicii produse in zona „underground” ii lipseste acea caracteristica de „spectacol live”, care este esentiala pentru a face muzica sa fie auzita.

HN: Este conflictul dintre generatiile sub 30 si peste 30 de ani o posibila cauza a problemelor din muzica iraniana?

AK: Dupa parerea mea, societatea iraniana este mai traditionala decat religioasa, prin urmare problemele de care se lovesc arta si muzica sunt mai degraba culturale decat politice. Prapastia dintre generatia tanara si cea mai in varsta s-a marit dupa aparitia internetului in anii ’90.

HN: Cum crezi ca va arata muzica iraniana peste 50 de ani?

AK: Va evolua, presupun. Nu este ceva ce poate fi prezis cu acuratete, pentru ca este influentata in fiecare secunda de elemente regionale, globale, culturale etc. Peste 50 de ani vom putea analiza cum a evoluat in acea jumatate de secol. Dar acum… Cum sa spun? Noi facem parte din acea evolutie. Suntem o parte a acelui intreg. “O parte” doesn’t have the knowledge of the whole…