„Masca n-a avut niciodată legătură cu teama de a fi vedetă sau cu faptul că mi-ar fi greu să fiu în centrul atenției. Nu fug de oameni și nici de scenă. Pentru mine, anonimatul ține de procesul de creație. Acolo trebuie să rămână ceva nedescoperit”, explică artistul Carla’s Dreams de ce continuă să-și ascundă fața, la 14 ani de la lansare.
După o pauză de un an de la creația artistică, proiectul moldovenesc se întoarce acum pe scenă, la fel de misterios, dar cu piese noi și cu un concert simfonic, povestește el într-un interviu pentru publicul HotNews.
Primul show a avut loc pe 30 octombrie, în Chișinău, și a fost sold-out, iar următorul are loc pe 20 noiembrie, la Cluj-Napoca.
Carla’s Dreams s-a lansat la început de ianuarie 2012 în Chișinău, și la scurtă vreme a reușit să aibă un succes fantastic, atât în Republica Moldova, cât și în România. Hit-uri precum „P.O.H.U.I”, „Acele”, „Sub Pielea Mea” sau „Imperfect” au fost cântate de milioane de oameni și-au transformat proiectul într-unul dintre cele mai importante nume ale muzicii, din ambele țări.
De aproape 15 ani, CSD a colaborat cu numeroși artiști populari, de la Delia, INNA și Killa Fonic, la Deliric, Satoshi și Antonia, iar în urmă cu un an, a luat o pauză de la creația artistică. „Am intrat toți, deodată, într-o apatie totală de studio. Niciunul dintre noi n-a mai scris nimic. Nu din lene și nici din lipsă de idei. Pur și simplu nu mai simțeam, iar a scrie fără să simți e cea mai sigură cale să minți”, a spus artistul pentru HotNews.
În toamna lui 2026, Carla’s Dreams a revenit cu piese noi, „Mai e” (care a urcat direct pe locul I în topul celor mai difuzate piese de radio) și „Seara Asta”, dar și cu un concert simfonic, alături de Orchestra Simfonică Filarmonică Națională „Serghei Lunchevici” din Chișinău.
„Atunci când urci pe scenă lângă o filarmonică, nu mai cânți doar pentru public. Cânți și pentru oamenii de lângă tine, care au o disciplină pe care noi, cei din pop, o întâlnim rar. Rigoarea lor te face să fii mai atent la tot și te responsabilizează, iar asta are o greutate aparte”, explică muzicianul.
„A scrie fără să simți e cea mai sigură cale să minți”
– Ați revenit în atenția publicului, după o pauză de un an de la creația artistică. Ne puteți spune ce a generat această decizie? Ce s-a schimbat între timp? – Carla’s Dreams: Am intrat toți, deodată, într-o apatie totală de studio. Niciunul dintre noi n-a mai scris nimic. Nu din lene și nici din lipsă de idei. Pur și simplu nu mai simțeam, iar a scrie fără să simți e cea mai sigură cale să minți. Așa că n-am forțat. Am rămas pe scenă, unde emoția vine singură, de la oameni. Și am așteptat să ne fie dor. Dorul de a scrie, de a intra iar în studio, de a avea din nou ceva de spus. Din el s-au născut „Mai e”, „Seara Asta”.
– Ați povestit că ați trecut chiar printr-o perioadă în care nu mai ascultați muzică. Când ați simțit din nou nevoia să creați? – A fost o perioadă în care liniștea îmi spunea mai mult decât orice piesă. Nu mai ascultam nimic, nici măcar ce era în mine. Nu pot spune exact când s-a schimbat asta. Știu doar că, la un moment dat, muzica n-a mai fost ceva ce trebuia să fac, ci ceva ce îmi doream din nou. Și cred că așa e cel mai sănătos: să scrii când ai ceva de spus și când vrei să transmiți o anumită emoție, nu când trebuie și nu dintr-un automatism.
„Nu fug de oameni și nici de scenă”
– „Mai e”, primul single lansat în 2026, vine cu un mesaj important: atât timp cât rămâi tu însuți, există încă ceva pentru care să mergi înainte. Așa cum ați explicat, piesa vorbește despre importanța de a rămâne conectat la propria persoană. Care sunt valorile la care reveniț mereu, ce vă definește ca om și care sunt rădăcinile care vă ancorează? – Pentru mine, să rămâi tu însuți înseamnă să știi ce nu se schimbă în tine, chiar și atunci când în jur se schimbă totul. Masca face parte din asta. N-am purtat-o ca să fug de lumină, ci ca să protejez ceva ce mi se pare important: procesul creației. Cred că muzica trebuie să rămână puțin misterioasă. Când știi prea multe despre cum s-a născut o piesă, parcă se pierde ceva din magia ei. Valorile la care mă întorc sunt puține și simple: să fiu sincer în ce scriu, să iau în serios ce fac și să nu uit de oamenii care sunt lângă mine. Restul e trecător.
Rădăcinile mele sunt familia, prietenii și piesele de dinainte. Când simt că mă îndepărtez de mine, mă întorc la ele, și de fiecare dată îmi amintesc că mai e ceva pentru care merită să merg înainte.
– Încă de la începutul proiectului, în 2012, ați ales anonimatul. E masca și o formă de depersonalizare, o barieră care, ca artist, vă permite să rămâneți misterios, detașat de vulnerabilitate? – Masca n-a avut niciodată legătură cu teama de a fi vedetă sau cu faptul că mi-ar fi greu să fiu în centrul atenției. Nu fug de oameni și nici de scenă. Pentru mine, anonimatul ține de procesul de creație.
Cred că acolo trebuie să rămână ceva nedescoperit. Când o piesă vine la pachet cu fața, viața și toate detaliile celui care a scris-o, se pierde ceva din ea. Fără chip, rămâne doar muzica, iar fiecare om care o ascultă o poate umple cu povestea lui. Așa că nu e o barieră și nici o fugă de vulnerabilitate. E felul meu de a proteja lucrul care contează cel mai mult.
„Comunitatea Carla’s Dreams e una aparte”
Concert Carla’s Dreams. FOTO: Arhiva personală
– Aveți o comunitate mare de fani care v-au așteptat să reveniți și care se identifică foarte mult cu muzica pe care o faceți. Simțiți o responsabilitate față de acești oameni? Cum vedeți această relație? – Simt o responsabilitate, da, dar nu e cea de a le da mereu ceva nou. E cea de a nu le da niciodată ceva fals. Comunitatea Carla’s Dreams e una aparte. Nu e doar un public care ascultă piese, ci oameni care le trăiesc, le cântă mai tare decât noi la concerte și le duc cu ei în viața lor.
Ne-au așteptat cu o răbdare pe care n-o întâlnești des. În tot timpul ăsta am rămas aproape, la concerte, unde ne vedeam în ochi. Poate de-asta pauza nu s-a simțit ca o despărțire. Nu cred că e o relație de tipul artist și fani. E mai degrabă o prietenie lungă, în care nu trebuie să vorbești în fiecare zi ca să știi că celălalt e acolo. Și pentru asta le suntem recunoscători, mai mult decât putem spune într-un interviu.
– Ce se află la baza motivației care vă face să reveniți în fața publicului? – Faptul că încă avem ce să le spunem. Și că ei încă ne ascultă. Pentru noi, ăsta e echilibrul care contează. Nu urcăm pe scenă din obișnuință și nici pentru că așa trebuie. Urcăm pentru că simțim că mai e o poveste de spus și știm că, de partea cealaltă, sunt oameni care o așteaptă. Cât timp amândouă rămân adevărate, avem motiv să revenim. În ziua în care una dintre ele nu va mai fi, probabil vom ști să ne oprim.
Un concert simfonic „fără grabă și fără scurtături”
– Urmează să urcați pe scena BT Arena din Cluj, alături de Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” din Chișinău. Ce înseamnă să vă auziți muzica într-o formulă simfonică? – Am lucrat la „Simfonic” câțiva ani, puțin câte puțin, fără grabă și fără scurtături. De la început am știut un singur lucru: dacă îl facem, îl facem simfonic în adevăratul sens al cuvântului, nu piesele noastre cu niște viori pe fundal.
Asta a însemnat să rescriem totul de la zero și să tratăm fiecare partitură cu seriozitatea cu care se tratează muzica într-o filarmonică. Standardul ăsta ne-a responsabilizat și pe noi. Când lucrezi alături de muzicieni care trăiesc din rigoare, nu-ți mai permiți să fii „aproximativ”. Am învățat multe și, sincer, am crescut odată cu proiectul. Am lucrat ani de zile ca fiecare notă să fie la locul ei. Dar știm că partea cea mai frumoasă nu o putem repeta dinainte: momentul în care sala începe să cânte. Acolo se termină partitura și începe concertul. La Chișinău am trăit-o. Pe 20 noiembrie, sperăm sa traim același sentiment și la Cluj.
– La începutul carierei erați mai incisiv în privința anumitor aspecte ale societății și chiar a succesului, așa cum ați făcut-o în „Anti CSD” (anti-Carla’s Dreams), piesă în care ironizați propriul succes și criticați industria muzicală „de plastic”. Cum priviți astăzi industria muzicală din România?
– „Anti CSD” nu e neapărat o critică a industriei, mai degrabă o conștientizare a tot ceea ce face CSD să fie CSD. Ca o ceartă între două părți ale proiectului, care și-au prezis unul altuia sfârșitul și pe urmă au băut ceva împreună. Cât despre industria de astăzi, observ o doză foarte mare de cinism. Am ajuns în era „music business”, unde e mai mult despre business și mai puțin despre music. Toată lumea are o părere, un sfat sau o idee mai bună de hook. Parcă petrecem prea mult timp să găsim descrierea la postare și prea puțin să găsim un vers frumos. Uneori mă surprind și eu căutând descrierea, dar asta e deja lupta mea.
– Credeți că succesul și faima v-au schimbat? Dacă vă priviți astăzi în raport cu omul care erați în primii ani de carieră, există ceva din acea perioadă pe care v-ați dori să o păstrați sau la care să vreți să vă întoarceți? – Da, dar nu în sensul în care lumea percepe „schimbarea” la oameni. Mi-a schimbat poate mai mult problemele și m-a făcut mai rațional, mai conștient. Poate uneori mai puțin visător, ca atunci când vezi și explicația trucului de magie. Sunt incredibil de recunoscător pentru ce am reușit să adunăm, mai ales pentru oamenii pe care încă îi avem lângă noi și care, văd, străbat deja generații. Și parcă, cu cât trece timpul, cu atât ei întineresc.
– Ați lipsit un an din muzică, iar între timp inteligența artificială a prins tot mai multă influență, oamenii au început să-și expună din ce în ce mai mult viețile în online, dar par tot mai singuri, s-a pierdut mult din conexiunea umană, anxietatea a crescut, iar perspectiva unui viitor apropiat incert este tot mai prezentă. Cum simțiți oamenii? Sunt diferențe între România și Republica Moldova?
– E o diferență între a folosi inteligența artificială ca pe un instrument și a o lăsa să scrie un vers în locul tău. Cu a doua nu sunt de acord, acolo deja devine ceva inuman. E profund uman să folosești mereu cele mai noi mijloace ca să-ți faci treaba. Așa a fost dintotdeauna, în agricultură, în tipografie, cu fiecare hârtie nouă pe care s-au tipărit cărți.
Dar una e să te ajute și alta e să-ți dicteze ce să simți. Și da, trăim un paradox ciudat. Ai senzația că știi o sută de oameni, le vezi platingul de la micul dejun și cum arată patul lor înainte de culcare, dar nu vă salutați pe stradă. Cred totuși că la un moment dat va veni și o corecție. O observ deja la generația mai tânără, care parcă nu mai caută aceeași validare de la toată lumea în online. Cât despre singurătate, cred că se simte la fel, indiferent de ce parte a graniței ești.
– Când vă gândiți la viitor, ce vă sperie și ce vă dă speranță?