INTERVIU. „Cinismul și individualismul au devenit atât de prezente în viața noastră”. Regizorul filmului „Interior Zero”, după romanul Laviniei Braniște, vorbește despre o societate prea puțin atentă la cei vulnerabili

Eugen Jebeleanu este unul dintre regizorii care și-au croit un drum aparte între teatru și film, explorând teme delicate precum vulnerabilitatea, excluderea, constrângerile sociale și mecanismele interioare ale omului contemporan. După succesul filmului „Câmp de maci”, regizorul revine în cinematografe, începând cu 14 noiembrie, cu „Interior Zero”, o adaptare liberă după romanul Laviniei Braniște, care-și propune să facă radiografia unei generații aflată între tranziție, presiune și nevoia de sens. 

• Într-un interviu pentru publicul HotNews, regizorul Eugen Jebeleanu (36 ani) vorbește despre ultimul său film, „Interior Zero”, o radiografie a vieții unei tinere, într-un mare oraș, apăsător și dezumanizant. 

„Am primit propunerea de la producătoarea Velvet Moraru și de la scenarista Ioana Moraru când eram încă în pregătiri pentru primul meu film, Câmp de maci”, povestește regizorul pentru publicul HotNews. „Mi-au trimis scenariul să-l citesc și m-au întrebat dacă m-ar interesa să-l regizez. Am citit romanul mai întâi, mi-a plăcut și mi-a atras atenția Cristina și povestea din carte – portretul acestei femei și, implicit, al unei generații din care fac și eu parte.”

Despre ce este filmul

„Interior Zero” prezintă povestea Cristinei, o secretară de 35 de ani care trăiește într-un București apăsător și dezumanizant. Prinsă între așteptările sociale despre ce înseamnă să fii un adult „funcțional” și dorința de a rămâne „copilul bun” al mamei care a crescut-o singură, Cristina devine centrul unui roman pe care un regizor îl adaptează pentru marele ecran. Pe măsură ce actorii pătrund în universul ei, biografiile și realitățile lor sociale încep să se amestece cu ficțiunea pe care ar trebui doar să o interpreteze. Încet, o revendică, o pun sub semnul întrebării și o transformă, iar povestea Cristinei devine un spațiu fluid în care filmul și viața se reflectă și influențează reciproc.

„Îmi place să portretizez oameni mai puțin vizibili”

Pentru Jebeleanu, alegerea nu a fost întâmplătoare. „M-am simțit aproape de multe dintre întrebările pe care le ridică Lavinia în carte și mi s-a părut că duce mai departe, cumva, intenția mea din primul film: aceea de a portretiza oameni poate mai puțin vizibili, vulnerabili, care își caută un loc în societate, care încearcă zi de zi să își găsească un echilibru și care eșuează uneori din cauza contextelor și constrângerilor socio-politice, atât la nivel amplu, cât și la nivel personal. 

Viața de zi cu zi pe care o duc nu e neapărat în acord cu dorințele lor și cu nevoia de a găsi un spațiu în care să se simtă protejați.”

Bugetul filmului a fost de aproximativ 5.600.000 lei. „De la CNC am primit o parte, iar restul finanțării este din zona privată și contribuția ICON Production. Un alt sprijin financiar de la CNC a fost acordat și ca urmare a parcursului artistic și festivalier al primului meu film, „Câmp de maci”, lucru care mă bucură foarte tare”, spune Jebelanu.

Unul dintre elementele cele mai surprinzătoare ale filmului e alegerea de a distribui trei actrițe în rolul principal – Cristina Drăghici, Cendana Trifan și Valentina Zaharia.

„Dorința de a avea trei actrițe – inițial erau chiar cinci, deci mai multe perspective asupra aceluiași personaj – a venit din discuțiile pe care le aveam cu Ioana Moraru despre forma acestui film și conceptul pe care l-am propus: acela de a descoperi, împreună cu spectatorul, procesul de construcție al ficțiunii, de a-l face martor al „șantierului” filmului.”

Romanul conține o multitudine de evenimente și de straturi narative, iar de aici s-a inspirat să împartă personajul principal în mai multe ipostaze, fiecare reprezentând o direcție esențială din viața Cristinei. În film, povestea se organizează în jurul a trei axe majore: relația tensionată cu mama plecată la muncă în străinătate, relațiile amoroase și iubirile neîmplinite, dar și zona profesională, unde personajul este prins într-un sistem ierarhic rigid, uneori chiar abuziv. 

Această structură polifonică permite și publicului să se raporteze diferit la fiecare versiune a personajului, identificându-se, după sensibilitate, cu una sau alta dintre ele. „În același timp, toate sunt unite de o căutare comună: aceea a unui echilibru și a unei drame interioare care vine din propriile experiențe de viață, trăite ca femei și ca actrițe în România”, adaugă Jebeleanu.

Pentru un film care îmbină planul real cu cel ficțional, provocările tehnice au fost inevitabile. „Aș spune că poate cel mai laborios aspect al acestui proiect a fost montajul, tocmai pentru că mi-am dorit ca această zonă de atelier-laborator din film să se integreze organic în ficțiune”, explică regizorul. 

„Potențarea ficțiunii prin secvențele de laborator a presupus foarte mult timp pentru a găsi momentul potrivit în care cele două planuri – realitatea și ficțiunea – să se intersecteze și să rămână într-un dialog coerent”, adaugă el.

„Simt în continuare această presiune care apasă pe umerii generației noastre”

Jebeleanu vorbește deschis despre dimensiunea generațională a filmului: „Simt în continuare această presiune care apasă, cumva, pe umerii generației noastre – presiunea de a schimba ceva. Și, da, suntem responsabili. 

Deziluziile pe care le regăsesc atât în carte, cât și în film, vorbesc tocmai despre această tranziție care, deși la început se baza pe idei progresiste, menite să transforme societatea într-una mai incluzivă și mai deschisă, a dus în timp la un val de mișcări politice ce contrazic tocmai această deschidere.”

Jebeleanu observă că lumea contemporană a generat o formă tot mai accentuată de izolare între oameni și comunități. El vorbește despre generația sa ca despre una ajunsă la maturitate, dar confruntată cu propriile eșecuri și deziluzii. „Am crescut cu ideea că vom fi generația care schimbă mentalitățile, care aduce valori noi, dar în timp am realizat cât de fragile au fost aceste proiecții, mai ales pentru că reperele pe care ne-am format nu au fost întotdeauna sănătoase”, spune Jebeleanu.

„Nu-mi găseam neapărat legitimitatea de a vorbi despre povestea unei femei”

Întrebat dacă personajul principal e reprezentativ pentru femeile din România, regizorul mărturisește: „Cred că Cristina este o voce reprezentativă pentru femeile din România, deși eu nu sunt femeie – și asta a fost una dintre marile mele dificultăți atunci când m-am lansat în acest proiect. Totuși, recunosc că faptul că orientarea mea sexuală este diferită de normă și m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă să te afli, în anumite situații, într-o poziție de excluziune”, spune el.

„Cristina este o voce reprezentativă tocmai pentru că aduce în prim-plan preocupările, grijile și întrebările pe care o femeie și le pune zi de zi, și lucrurile cu care se confruntă într-o societate încă profund machistă și patriarhală”, completează Jebeleanu. 

Conceptul de „teatru al constrângerii”, dezvoltat de Jebeleanu în teza sa de doctorat, își găsește un ecou direct și în „Interior Zero”:  „Constrângerea se traduce și în forma filmului: toate mijloacele pe care le-am folosit funcționează ca un soi de libertate de exprimare – a cine suntem noi ca actori, ca oameni, ca personaje – dar această libertate se află mereu într-un dialog cu constrângerea impusă de format.”

Jebeleanu explică faptul că lucrul cu cele trei actrițe a presupus o construcție atentă, în care parcursul fiecăreia trebuia gândit în raport cu celelalte două, menținând mereu un echilibru între realitate și ficțiune. 

El vorbește despre acest proces ca despre o manifestare a „fenomenului constrângerii” – un mecanism de lucru care obligă echipa să fie conștientă de multiplele niveluri ale lumii filmice. Constrângerea se reflectă și în structura vizuală a filmului, conceput ca un „tablou în tablou”, cu o dimensiune metateatrală ce expune vulnerabilitatea și convingerile atât ale personajelor, cât și ale actorilor. Menținerea acestei ambiguități – întrebarea „cine joacă pe cine?” – a devenit una dintre provocările centrale ale proiectului.

„Cred, din păcate, că suntem într-un moment în care cinismul și individualismul au devenit atât de prezente în viața noastră de zi cu zi, încât e foarte greu să mai trezim un spirit civic sau colectiv. Și asta e, de fapt, una dintre preocupările mele majore astăzi – atât în teatru, cât și în film: cum putem face ca proiectele noastre să vorbească oamenilor, să-i adune, să creeze dialog, fără să ne lăsăm cu totul manipulați și influențați de această „psihologie nouă de Instagram”, cum îmi place să o numesc – o psihologie care divizează și care tinde să izoleze individul, deși ființa umană a fost și este, în esență, o ființă socială, care are nevoie să aparțină unei comunități pentru a-și găsi locul. 

Cred că putem, și astăzi, să trezim acest spirit civic, vorbind despre aceste lucruri – aducând pe ecrane povești care explorează dificultatea de a ajunge la celălalt, imposibilitatea comunicării reale, dar și nevoia de empatie”, spune Jebelanu. 

Mai spune că filmul poate trezi spiritul civic tocmai atunci când abordează teme care vorbesc, prin filtrul intimității, despre situația macro a societății în care trăim. 

Despre temele urgente ale noului cinema românesc, Jebeleanu spune: „Cred că e esențial să fie spuse poveștile oamenilor vulnerabili – ale celor marginalizați de sistem, discriminați sau aflați în dificultate. Arta și cultura pot deveni o formă de rezistență, o modalitate de a păstra umanitatea vie în fața tuturor dezastrelor și crizelor lumii în care trăim.” 

El mai subliniază importanța ca cinema-ul să abordeze temele urgente ale vremurilor noastre: pericolele politicilor actuale, ascensiunea extremei drepte, schimbările climatice și problemele de ecologie, care adesea rămân ignorate din cauza constrângerilor financiare sau instituționale. În viziunea lui Jebeleanu, arta și cultura pot deveni instrumente de rezistență, păstrând umanitatea vie în fața crizelor și dezastrelor lumii contemporane.

„Râsul lucid poate fi o armă”

Despre explozie de comedii românești cu bugete mari și încasări record, Jebeleanu spune că, pe de o parte, o consideră benefică. Pe de altă parte, îl îngrijorează confuzia tot mai mare dintre cinema-ul comercial și cel de autor, precum și faptul că filmele orientate strict spre divertisment ajung să ocupe tot mai mult spațiu în industrie. „Desigur, este bine că există un dialog între cele două direcții – filmul de autor și cel comercial – pentru că din acest dialog putem învăța unii de la alții și pot apărea întâlniri interesante între mijloacele artistice ale fiecăruia”, mai adaugă el. 

De asemenea, spune că e importantă menținerea diferențelor dintre cele două direcții — cinema-ul comercial, construit pentru amuzament, și cinema-ul de autor, care chestionează realitatea și problematicile sociale. Dar consideră riscant faptul că mulți cineaști se orientează către zona comercială din motive financiare, ceea ce poate duce la pierderea unui demers artistic asumat, critic și manifest.

„Sper să nu ajungem la o privatizare totală a cinematografiei, pentru că asta ar însemna, practic, sinuciderea evoluției culturale. Dacă nu vom continua să promovăm și să susținem, prin Minister și prin organismele de finanțare, cinematografia de autor, riscăm o anihilare a culturii care va avea efecte catastrofale asupra educației și, în final, asupra dezvoltării noastre ca oameni și ca cetățeni”, spune Jebeleanu, care aduce și o critică superficialității unor producții recente. El spune că multe dintre aceste filme comerciale sunt chestionabile atunci când recurg la reprezentări problematice și modul în care sunt expuse intimitățile și poveștile oamenilor, deoarece favorizează râsul facil în detrimentul unei reflecții autentice asupra condiției umane.

Jebeleanu pune succesul recent al comediilor comerciale și în legătură cu lipsa unei educații cinematografice solide în România. El afirmă că „trăim într-o țară care […] suferă astăzi de o lipsă de cultură cinematografică solidă” și că „ne lipsește educația cinematografică în școli, ne lipsește cultura vizuală, iar asta se vede”. Compară situația cu Franța și Germania, unde filmul face parte din programa școlară, subliniind că în România există „o anumită reticență față de acest tip de educație, care probabil vine tot dintr-un complex de inferioritate culturală”.

Deși apar tot mai multe inițiative importante (festivaluri, cineaști cu preocupări sociale), acestea nu sunt suficiente pentru a contracara impactul unei televiziuni care promovează emisiuni bazate pe clișee și stereotipuri, pe exploatarea intimității și pe o formă de divertisment care, în loc să educe, deformează. Diferența culturală e sintetizată clar: „Atâta timp cât, în Franța, se difuzează «Drag Race», iar în România avem «Insula iubirii», e clar că vorbim despre un decalaj uriaș”.

Jebeleanu observă și o schimbare problematică în percepția publicului: succesul filmelor comerciale afectează modul în care sunt privite filmele de autor, mai ales când cineaști de artă se orientează spre produse comerciale –  „uite, se poate face și cinema comercial cu oameni din filmul de autor”. Această tranziție creează confuzie și riscă să minimalizeze parcursul unor artiști consacrați. Mesajul greșit transmis este acela că filmul de autor ar fi inaccesibil, că este un cinema „dificil”, care „nu vorbește pe limba publicului”, deși „nu este lipsa de accesibilitate, ci lipsa educației cinematografice”.

El atrage atenția și asupra efectului unei estetici comerciale invazive: „Unele filme devin populare prin scene vulgare sau printr-o estetică agresivă”, în timp ce publicul caută, de fapt, „povești profunde, complexe, umane”. 

„Mă întristează să văd asta, pentru că sunt convins că spectatorul român este încă interesat să vadă și să se implice în povești profunde, complexe, umane – povești care vorbesc despre relațiile dintre oameni, despre realitatea cotidiană, nu într-un mod facil sau deranjant, ci cu adevăr, empatie și curaj artistic”, mai spune Jebeleanu. . 

În privința soluțiilor, regizorul subliniază că filmele de autor au nevoie de sprijin consistent: „cinema-ul de autor ar trebui susținut mult mai puternic, în special prin finanțările și concursurile CNC”, pentru ca tinerii cineaști să nu fie împinși spre comercial doar din „nevoia de supraviețuire”. El avertizează asupra riscului de a repeta situația teatrului independent, care era conectat la actualitate și aborda teme sociale sau politice, dar care „a fost treptat marginalizat”, și exprimă temerea că „vom ajunge, inevitabil, la o moarte a cinema-ului autentic”.

„Poate că, da, moartea aceasta ar putea fi urmată de o renaștere, dar pentru asta trebuie să existe conștiința renașterii. Altfel, riscăm o îndobitocire generală, nu doar a publicului, ci și a noastră, ca artiști – și atunci pierdem sensul, menirea și motivația profundă pentru care am ales să facem această profesie”, adaugă Jebeleanu.

În ceea ce privește sustenabilitatea economică, consideră că un film de artă ca „Interior Zero” nu trebuie judecat după criterii comerciale: „ideea că un film sau un spectacol de teatru care își propune să educe […] ar trebui, în același timp, să facă încasări mari […] nu este deloc progresistă”. Miza filmelor de autor nu este profitul, ci contribuția lor la societate; de aceea, „e momentul să ne repoziționăm și să fim mai militanți pentru o artă care contribuie la dezvoltarea societății,  care stimulează înțelegerea, dialogul, empatia – și nu pentru o artă redusă la logica capitalistă a produsului, menită doar să vândă și să ofere satisfacție imediată în scopuri comerciale sau de divertisment.”

Însă, Jebeleanu nu exclude pe viitor și explorarea comediei, dar doar „atâta timp cât aceasta are un sens educativ și critic”. 

În contextul politic actual din România și Europa, în care extrema dreapta devine tot mai vizibilă, Jebeleanu afirmă că „râsul lucid poate fi o armă”, deoarece extrema este „incompetentă, ridicolă și incoerentă”, iar comedia are puterea de a demonta aceste absurdități „prin inteligență, ironie și adevăr”.